Uneori, femeile foarte capabile nu au o carieră. Au o fortăreață. Cu ziduri mari si usa închisă.

Cu paznici interiori care verifică orice emoție la intrare, ca la aeroport.

„Tu cine ești?”

„Durere?”

„Intră, dar stai în pivniță.”

„Rușine?”

„Tu vii cu mine la muncă, dar te îmbrac frumos.”

„Frică?”

„Tu te transformi în performanță, să nu ne facem de râs.”

Și uite așa, bucățică după bucățică, multe femei foarte bune la ce fac și-au construit o persona impecabilă din tot ce a durut cândva:

Momentele în care au trebuit să fie cuminți.

Anii în care au demonstrat că pot.

Teama de a fi vazute prea vulnerabile, prea umane.

Din toate dățile în care au primit iubire, validare sau siguranță doar după ce au livrat ceva. Eventual ceva "perfect"...de 10.

Și apoi au numit această construcție „ambiție” sau „disciplină”, sau „standard înalt”.

Preferata mea: „așa sunt eu”.

Doar că, uneori, „așa sunt eu” înseamnă de fapt:

„Așa am supraviețuit.”

Ori dacă ai construit mult din supravietuire, pare periculos să te schimbi.

Că dacă lași jos zidurile exterioare, pierzi tot castelul.

Dacă începi să te simți bine în viața ta, o să devii moale si nu te mai iau oamenii în serios.

Și atunci continui.

Muncești, rezolvi.

Ții, duci.

Zâmbești competent.

Spui „sunt bine” cu o față atât de convingătoare, încât aproape te crezi și tu.

Dar corpul ține contabilitatea:

Oboseala de la 14:00-16.00

Iritarea de la lucruri mici.

Nevoia de control.

Greutatea de a te bucura.

Incapacitatea de a te opri fără vinovăție.

Reflexul de a pune în obiectiv mai ambitios după fiecare reușită.

Ai terminat proiectul? Bun. Următorul.

Ai luat jobul? Bun. Acum trebuie să demonstrezi că meriți.

Ai crescut? Bun. Acum trebuie să nu cazi.

Ai reușit? Bun. Dar să nu te relaxezi, că poate se vede.

Asta e partea pe care multe ambitiose o ascund sub sacoul bun.

Nu succesul le obosește cel mai tare.

Ci faptul că trebuie să pară întregi în timp ce țin cu ambele mâini niște bucăți vechi să nu cadă pe jos.

Și poate cel mai dureros lucru este că încep să creadă că armura este identitatea lor.

Că dacă nu mai sunt mereu puternice, eficiente, pregătite, utile, impecabile, atunci nu mai au valoare.

Doamne ferește să fii doar om într-o marți după-amiază.

Fără strategie.

Fără plan de optimizare.

Fără un Excel interior cu toate variantele de dezastru.

Doar om.

Cu dorințe.

Cu frici.

Cu ambiții.

Cu oboseală.

Cu chef de mai mult.

Cu nevoie de sens.

Cu un corp care cere aer, nu încă un obiectiv.

Adevărul #faracafea?

Nu îți pierzi puterea când începi să te vezi mai clar.

Îți recuperezi combustibilul pe care îl consumai ca să ții masca lipită.

Nu devii mai puțin ambițioasă când îți înțelegi rănile.

Devii mai precisă.

Nu devii mai slabă când nu mai transformi fiecare frică în performanță.

Devii mai liberă.

Și poate cariera ta nu are nevoie de încă un titlu, încă o certificare, încă un „hai că pot și asta”.

Poate are nevoie de o masă mare, ca în bucătăria bunicii, unde pui toate bucățile pe masă și vezi ce mai construiești din ele.

Cu mai puțină panică.

Cu mai mult adevăr.

Cu mai mult miez.

De asta există Carieră cu Miez.

Pentru femei care au dus mult.

Au construit mult.

Au demonstrat mult.

Și simt că următorul pas profesional trebuie să vină dintr-un loc mai matur, mai clar, mai viu.

În Carieră cu Miez lucrăm cu direcția ta profesională, cu valorile tale, cu abilitățile tale, cu energia ta, cu ce vrei să păstrezi și cu ce a devenit doar o piesă veche din armură.

Fără să demolăm tot.

Doar cu suficientă claritate cât să vezi unde se termină supraviețuirea și unde începe construcția conștientă.

Dacă simți că ai construit mult, dar vrei să te regăsești în ce construiești mai departe, te aștept în Carieră cu Miez.