Ceea ce faci când nu te trage nimeni la răspundere și nu îți suflă șeful în ceafă, se numește auto-motivație.
În general comportamentul uman este ”self-directed” sau ”others-directed”. Zicea cineva într-un film că oamenii muncesc din două motive: ori ca să impresioneze persoana pe care o iubesc, ori ca să câștige considerația cuiva de la lucru. Cumva, deși auto-motivația ține de tine, este influențată de ceilalți. Nu poți însă să ai așteptarea să te motiveze ceilalți și tu să nu pui umărul deloc. Pentru că ce faci pentru o recompensă exterioară sau de frică e posibil să îți facă mai mult rău decât bine și nu este auto-motivație.
Pentru că este cheia schimbării comportamentale pe termen lung. Deci dacă vrei să schimbi ceva, să devii cea mai bună versiune a ta, fără auto-motivație nu se poate. Se poate doar câine în lanț sau bomboane la ocazii speciale. Tu ce ți-ai dori mai degrabă?
Auto-motivația crește în funcție de cum percepi tu 3 lucruri: posibilitatea de a alege, competența necesară, comunitatea. Adică dacă răspunzi cu ”da” la următoarele 3 întrebări înseamnă că ești suficient de auto-motivat să faci ceva anume:
Evident un șef, partener de viață sau un lider te poate convinge că „da” – poți, va funcționa și merită. Dar influența lui asupra ta e limitată. Dacă tu ai convingerea că poți, va funcționa și merită, ești de neoprit. Bateriile tale se vor reîncărca indiferent de influența șefului tău.
În școală suntem învățați să nu punem întrebări și astfel auto-motivația e schilodită. Nu ne vine firesc să ne punem întrebările de mai sus. Cu siguranță sunt puține contexte în care întrebăm ”de ce să fac asta?”. Întrebare primordială, practic întrebarea pe care se construiește auto-motivația. Într-o relație ideală, liderul spune ”de ce” (viziunea de ansamblu, scopul final) și angajatul trece singur prin celelalte 3 întrebări, luând singur decizii. Într-o relație șchiopătă, liderul zice ”fă asta” și angajatul nu comentează. În acest scenariu auto-motivația este zero și nu are nicio șansă să crească. Finalul este predictibil: angajatul e tras la răspundere pentru rezultate. Poate exista un bonus sau o pedeapsă – deznodământ ce motivează extrinsec, prin recompensă (”copil cuminte”) sau frică (”nu meriți că nu ai fost cuminte”).
Dacă nu ești deloc motivat să faci ceva anume, e posibil ca valorile tale personale să nu fie aliniate cu acea acțiune sau activitate. În momentul în care valorile personale – principiile tale de viață – sunt puse în aplicare și rezonează cu activitatea respectivă, nu ai nevoie de motivație din exterior, merg motorașele de la sine.
Principiul se aplică și în viața personală. De exemplu, când poate ar fi necesar să faci ceva pentru tine, tu îi pui pe ceilalți pe primul loc, ”că așa a fost întotdeauna”. Nevoia de apartenență fiind o valoare principală. Astfel, ți se pare incorect să ai grijă de tine înainte de a avea grijă de ceilalți: cum să mergi la dentist acum când trebuie să îi faci mamei cumpărăturile?
La birou, dacă valorile tale personale includ mai degrabă performanță și calitate, iar pentru companie sunt mai importante cantitatea și lucru în echipă, s-ar putea să nu te simți prea auto-motivată. Valorile personale se reflectă în comportamentul unei persoane. Comportamentul tuturor persoanelor creează cultura companiei și aceasta la rândul ei se sintetizează în valorile culturale ale companiei. Când valorile personale și cele ale companiei nu se potrivesc, e clar că nu e locul potrivit în care tu să înflorești profesional. Dar dacă se potrivesc mănușă, atunci nici nu e nevoie ca șeful să creeze un sistem de motivare extern pentru că auto-motivația e un adevărat perpetuum mobile.
