Is it playtime? Yes. Anytime!

Când eram mică, mă jucam mult timp singură. Îmi amintesc cum timpul se dilata si dormitorul meu era un tărâm plin de posibilități, unde eu eram singura creatoarea atotputernică a poveștilor.

Deși îmi făceam de lucru singură chiar și când aveam bonă pentru că era doar pe post de paznic, deci eram "on my own" la joaca în casa, îmi imaginam lumi noi, construiam povești complicate... mă simțeam adesea tristă.

Era acel gol pe care nu-l puteam umple, o dorință de a împărtăși jocul cu cineva. Dar, cu timpul, am învățat să mă descurc, devenind tot mai pricepută în jocul solitar. La școală deja știam să scriu și să citesc așa că până în clasa a 4a umpleam restul timpului observând și desenând. Am devenit arhitectul lumii mele, indiferent de spațiul fizi în care ma aflam, iar acest lucru mi-a dat o putere de care habar nu aveam atunci: concentrarea atenției, ascultare activă, observare sau din contră ignorare completă 150%, evadând spre "ceva mai captivant" undeva in mintea mea.

În studenție, viața mea s-a schimbat. Mi-am făcut colegi de joacă. Un start-up, o recrutare, un Planning Meeting de 3 zile, pana la training-uri în nordul Poloniei cu 600 de participanti internationali, viața însăși devenise un joc-joaca. Nu conta dacă pierdeam sau câștigam, ce era important era cum se desfășura jocul. Pe lângă experinta în sine, calatoream mii de kilometri, dincolo de pereții camerei mele, de data asta, la propriu.

Învățam din fiecare experiență și, chiar dacă uneori eșuam, zâmbeam și mă ridicam. În fond, esența jocului nu era finalitatea, ci călătoria. Mi-am spus mult timp asta, imbatandu-ma cu apa rece. Adevărul e ca îmi place sa câștig, dar în competiție cu mine. Doar cu mine. O fi bine? Despre asta alta dată poate.

Odată ce am devenit adult, am simțit o presiune tot mai mare. Colegii de joacă, acum parteneri de muncă, așteptau de la mine rezultate concrete și era fain și asa cand exista un sistem, usi deschise, minti deschise.

Pana cand m-am intors in Romania si am dat mai mult decat aveam. Făceam eforturi, să îndeplinesc standardele impuse, să mă ridic la nivelul așteptărilor într-un sistem cu usi închise, minti închise și eforturi mari de a găsi acei "oameni care sfințesc locul" ca să putem construi ceva împreună. Încet-încet, bucuria jocului s-a diminuat, iar greutatea a crescut prea mult. Impactam mii de vieți și era un privilegiu, mulți admirau ce făceam, putini săreau în barca sa dea o mana de ajutor. Admirația de dincolo de gard nu te încălzește cu nimic când ti-ar mai trebui oameni în teren și tot ce primești e "faceți o treaba extraordinara!". Pe bune?

Apoi, problemele de sănătate au apărut și m-au obligat să mă opresc. După ce ani întregi am dat totul celor din jurul meu, am ajuns să mă simt epuizată, fără energie pentru mine. Așa că am decis să mă recentrez. Mi-am retras atenția de la colegii de joacă și privilegiul de a impacta mii si zeci de mii de beneficiari anual si am început să mă concentrez din nou pe jocul meu. De data aceasta, jocul era diferit – era despre mine, despre bucuria de a fi cu mine însămi, fără teama de a dezamăgi pe cineva. Credeam ca ma voi plictisi în soloprenoriat. A fost eliberator.

Acum sper ca stii si tu ca jocul este important la orice vârstă, s-a tot scris despre asta. Dacă ai uitat cum să te joci, întotdeauna poți reînvăța, și asta poate chiar să-ți amâne provocările mentale ca Alzheimer-ul.

Si mai important...e dureros să-i dezamăgești pe ceilalți, sa simti ca ai fi putut face atat de multe pentru atat de multi oameni, iar tu te-ai "inchis în camera ta" si ti-ai redefinit spatiul de joaca, dar e și mai trist să fii o dezamăgire pentru tine însăți. Te vezi în oglinda în fiecare dimineata. Si daca o sa faci Alzheimer, tot tu cu tine esti. Iar să poți crea, construi și să te distrezi singură, fără să te iei prea în serios, este un dar.

Fă-ți cadou darul jocului, joacai weekendul asta...locul tu "îl sfințești".