Când lumea pare că stă să ia foc, nu te apuci să înveți lecții. Te uiți pe geam, îți ții respirația și speri să nu ajungă până la tine.

Și totuși... în ultimul timp, le încurajez pe clientele mele să scrie. Mai ales noaptea, când nu pot să adoarmă.

Nu ca să devină mai „productive”. Ci ca să-și reamintească ceva simplu și esențial:

Că, uneori, cea mai mică formă de putere este să pui ordine în ce simți.

Pentru că da, e greu să înveți când creierul tău simte că are toporul la ușă.

Dar scrisul? Scrisul poate deschide o altă ușă.

Scrisul pe mine m-a ajutat în trecut. Revin la el oricând simt nevoia. Zeci de mii de cuvinte, unele mai reale, altele rupte din imaginația impregnată cu emoțiile zilei.

Nu am ce publica de acolo, nu e nici jurnal, nici operă de artă. Doar vomă. O vomă purificatoare, cumva - ca atunci când ai rău de mașină și mergi pe zeci de curbe și speri să te liniștești, poate dacă mergi mai ușor, dacă deschizi geamul, dar nimic nu funcționează.

Până la urmă oprești, vomiți și e eliberator. Îți revii efectiv. Se duce greața și în scurt timp poți să te urci din nou în mașină să îți continui drumul.

Azi las aici o bucată din trecut și parcă atât de aievea și pentru azi. O fac cu intenții bune și sper să nu fie cum zicea bunica ”cu pardonu omori omu”.

Și te încurajez să faci ceva pentru starea ta de bine. Zilnic, în perioadele aglomerate, încărcate...cu multe curbe și vomă în gât.

So here we go...puțină vomă-pansament dintr-un caiet vechi, puțin rescrisă că cine mă urmărește știe că eu vulnerabilă până la capăt în online, nu pot să mă las. O las aici cu intenții bune:

--

”Nu scriu pentru că sunt curajoasă.

Scriu iar pentru că nu pot să dorm. Iar.

A început cu scrollatul. Din toate lucrurile, cu scrollatul mă îndeletnicesc cel mai bine nopțile ăstea.

Nu cu marile teme: sondaje, predicții, titluri care sună ca începutul unui film distopic în care trăim deja.

A fost un comentariu. Doar 1!

„E ultima speranță.”

Mi s-a strâns stomacul. Nu pentru că ar fi contat cine era ”speranța”. Ci pentru că am mai auzit cuvintele astea — în alte vremuri, în alte limbi, în vocea bunicii când îmi povestea despre 1947, când au venit „ăia” și tot ce era al lor a încetat să le mai aparțină.

Ducem asta cu noi. Chiar și când n-avem cuvinte pentru ce e.

N-am încredere în soluții ușoare.

Dar trauma? Trauma nu te întreabă ce crezi.

Doar apare.

Așa că, în noaptea aia, am rămas la masa din bucătărie, cu o cană de ceai rece din care tot beam de ore în șir de când am început traducerea la pagina 374 azi...și cu toată copilăria mea în piept.

Am stat acolo ore întregi, încercând să pun un nume la ce simt: panică, da. Furie, poate. Doliu, sigur. Dar și ceva mai vechi. Ceva moștenit.

Nu pentru că voiam să-l înțeleg.

Ci pentru că nu mai voiam să mă conducă.

Pentru că luciditatea e demnitate.

Și demnitatea e putere.

Am simțit să le scot din mine și am deschis caietul pentru to-do-uri. Acolo pun eu ce am de făcut pentru muncă, pentru traduceri, pentru mine. La egalitate toate. Acum punem și ce nu mă lasă să dorm...poate funcționează și pentru emoții.

Și am scris:

„Mi-e frică de ce urmează.”

„Sunt obosită să mă prefac că nu mă afectează.”

„Sunt trează pentru că mintea mea nu știe să se liniștească când simte nesiguranță.”

Apoi i-am scris unei colege. Din alea care nu-ți dau sfaturi. Doar stau cu tine în haos și faci ping-pong de haz-de-necaz și arunci cu sarcasm. O grecoaică care știe cum e când lacomii fură prea mult.

Mi-a răspuns:

„Și eu. Nu dorm de pe la 3. Vrei să respirăm împreună pe Zoom?”

Și, cumva… am făcut-o.

Am respirat.

Am plâns un pic.

Am râs de cum dormim amândouă în hanorace, ca să nu ne mai simțim singure în țări străine. E și frig, ce-i drept...elvețienii ăștia o ard pe 18 grade și unde stau, tocăria e praf.

Asta am făcut în noaptea aia:

Un ritual.

Mic.

Dar al meu.

În fiecare dimineață, fac cafeaua înainte să scrollez iar știrile. Mirosul de cafea îi spune creierului că e încă totul ok, că suntem safe. Ba chiar pe drumul cel bun, am intrat în UE și va fi mai ușor cu vizele de acum. Poate nu o să mai râdă prostovanul ăla care mă întreba: ”Romania? Do you have chocolate?”.

Când beau cafeaua și miroase a safeness, mă gândesc adesea: ”Pentru tine, bunico.” Îmi amintesc cum în zilele bune, bunica freca un ness în bucătăria cu bufet antic, și îmi dădea și mie să gust. Lipsea cafeaua. E un lux.

--

Nu putem repara mereu sistemul. Dar uneori, putem repara cum reacționăm la el.

Și asta e suficient.

N-am plănuit să scriu despre alegeri sau traume.

Dar poate, dacă citești asta, nu e despre politică, nici despre emigrare, vize sau muncă, ori despre o țară străină sau ce pare că nu mai e a ta.

Poate e despre a găsi o formă de a spune:

„Văd ce emoții îmi declanșează asta.”

„Nu mă voi rușina pentru ce simt.”

„Și mă voi întâlni cu mine aici, pe caiet, iar și iar, până când o să fie bine.”

Pentru că vindecarea nu începe când țara se liniștește.

Începe la masa din bucătărie.

Cu un caiet.

Și o prietenă.

Și acea speranță obosită, dar blândă, că poate — doar poate — nu suntem singure în asta.

Poate că n-o să schimbăm rezultatul alegerilor.

Poate că n-o să vindecăm toată frica moștenită din generație în generație.

Dar în fiecare pagină scrisă noaptea, în fiecare respirație conștientă înainte de a deschide știrile,

punem o cărămidă mică la temelia unui viitor în care nu reacționăm automat — ci alegem lucid.

Și poate că asta e, de fapt, cel mai curajos vot pe care-l putem da zilnic:

Un vot pentru sine. Pentru claritate. Pentru echilibru, chiar și când lumea pare că se clatină.