Eu: Nu-i așa că descoperi lucruri interesante cand iesi din cochilie?

El: Da, dar daca mi-e frica sau rusine am nevoie de cochilie. (Faceam amandoi referire la o poveste terapeutica unde un melc decide intr-o zi sa exploreze gradina si sa scoata capul din casuta lui).

Eu: pai, eu si tati suntem cochilia ta, dar poti si singur sa faci lucruri.

El: Da, sunt un limax!

Eram în mașină. În drum spre mare. La mare distanță. Pentru că eu...

Când simt prea multe, mie îmi vine să plec. Cochilia e masina si familia mea. În rest nu car nimic.

Pun hainele în portbagaj, copilul în scaun, apă, covrigi, plasturi, SPF și gata.

Așa, simplu.

Cu ochelarii de soare pe nas, cu GPS-ul pornit, cu un copil care întreabă din 12 în 12 minute cât mai avem și cu o parte din mine care respiră abia când trece granita. (Nu stiu care e treaba cu granita în capul meu. O fi fost vreun străbun cu treburi cu granița.)

Cred că am peste 100 de locuri în mine.

Orașe în care am locuit. Țări în care am muncit. Camere de hotel în care nu am simțit nimic. Apartamente faine din care nu aș mai fi plecat. Le-as fi făcut "noua mea cochilie"

Străzi pe care m-am pierdut și, culmea, m-am găsit mai repede decât în locuri unde știam fiecare semafor.

Am fost omul care a plecat de multe ori.

Și există în mine o femeie care ar pleca din nou mâine, dacă ar simți că locul în care stă o micșorează prea tare.

Pentru că mie, uneori, mi-e mai ușor să construiesc ceva de la zero de 17 ori decât să rămân într-un loc în care trebuie să îndur ca să par matură, stabilă, rezonabilă și bine crescută emoțional. Sau cum m-or mai fi vrând unii să par.

Flash news: nu mai am nimic de demonstrat pentru niste unii care are un șablon foarte bine definit de cum "trebuie sa arate si sa se comporte o femeie la 43 de ani". Pentru ca eu pe înăuntru am azi 23 si maine 83. Uneori chiar în aceeași zi ma simt si colo si colo, pentru ca dupa ce le-am cunoscut mai bine, mi-am luat toate Arminele cu mine.

Fiecare cu sportul lui interior.

Unii fac yoga. Unii fac terapie. Unii pun etichete pe borcanele din cămară. Eu, când viața se strânge prea tare în jurul meu, încep să mă uit după autostradă.

După dealuri, păduri, mare. Dupa libertate dincolo de cea pentru care am luptat. Dincolo de ce e construit de om.

După sate prin care trec fără să știu cum se pronunță corect numele lor, dar în care îmi vine să cobor, să cumpăr roșii, să stau pe o bancă și să mă prefac pentru cinci minute că sunt fix de-a locului.

Acum sunt în Grecia și de vreo 2 luni simteam dorul ăsta de ducă.

E din cel vechi.

Ăla care vine dintr-un loc mai adânc decât pofta de vacanță.

Stau aici, între mare, măslini, nisip, și mă uit la România de la distanță. Îmi pare rau de tara mea.

Politică făcută ca o partidă de table într-o cârciumă în care noi plătim consumația și ma gandesc cum am putea sa nu le mai dam zarurile.

Educație amorțită, de parcă cineva a tras pătura peste viitor și a zis: „Lasă, vedem noi.” Iar „vedem noi” a crescut între timp cât un dulap greu, pus în mijlocul camerei pe care toti il ignora, il ocolesc ușor sa nu îl deschidă din greșeală sau sa nu-l dărâme. Inca îmi tin doliul pentru școala "de pe vremea mea". Ce e acum...e doar un "dulap" ce va produce "dulapuri". Peste 10 ani când va termina limax-ul meu liceul, nu va mai fi nevoie de dulapuri. Nici acum nu ne mai trebuie anumite tipuri de dulapuri.

Dulapuri de pus in carca unor oameni fragili, obosiți, iritabili, buni și răi în aceeași zi, pentru că așa arătăm când ducem prea mult și mai și zâmbim la poză.

Și atunci îmi vine să zic: rămân aici.

Deschid o tavernă imaginară.

Scriu dintr-o gradina.

Învăț greaca anti-Alzheimer.

Îmi cresc copilul cu nisip între degete, iaurt cu miere pe tricou și o lume mai mare în privire decât frica noastră zilnică de acasă.

În capul meu, planul e deja destul de clar. M-a intrebat micul limax fara sa ii fi spus nimic despre dorul meu de ducă: "avem haine sa ramanem definitiv?" "Nu ramanem definitiv. Dar hainele se spala. Ne ajung oricât."

Dimineața sa scriu. La prânz sa mănânc roșii. Seara sa mă uit la mare și devin o femeie înțeleaptă, bronzată moderat, cu păr sărat și zero interes dulapii beti de putere. Care nu se mai satura. De orice, dar sa fie toata si tot doar ale lor.

O fantezie decentă, aș zice.

Dar adevărul este altul.

Poate că vreau să plec pentru că am nevoie să respir suficient cât să pot rămâne fără să mă usuc pe dinăuntru.

Poate roadtripurile îmi fac bine tocmai pentru că îmi dau o a treia variantă.

Între fugă și rezistență.

Între „plec definitiv” și „stau cuminte și înghit tara in care acum 17 ani am ales sa ma intorc”.

Drumul îmi dă voie să fiu în mișcare.

Să simt tot, dar pe rând.

Să pun între mine și haos niște kilometri, niște curbe, niște indicatoare, niște măslini, niște opriri la benzinărie, niște sandale pline de praf și un copil care nu doarme pe drum. Doar la destinație.

Pe drum, lucrurile care dor se așază altfel.

Am senzatia că pot lua copilul de mână și îi pot arăta că lumea e mai mare decât știrile, decât frica adulților, decât micile noastre apocalipse de fiecare săptămână.

Poate asta încerc să spun.

Că uneori „carpe diem” sună ca un magnet obosit de frigider, primit cadou de la cineva care a citit trei citate și a decis că viața e simplă.

Iar alteori e chiar tot ce ai.

O formulă mică, imperfectă, un pic ridicolă, dar încă vie.

Cârpe diem, cum ar veni.

Cu r-ul acela românesc, ușor rupt, ușor nervos, ușor „wtf”.

Trăiește ziua.

Cu dor de ducă și dor de acasă în același corp.

Cu pofta aceea încăpățânată de viață care apare uneori fix când lumea pare să-ți explice, pe toate canalele, că ar fi mai rezonabil să te resemnezi.

Poate maturitatea arată și așa.

Ca o femeie care știe să plece puțin ca să se poată întoarce mai întreagă, cu toate fetele și femeile din ea, la cafea.

O femeie care a început de la zero de multe ori și a învățat, cu fiecare loc, că acasă poate fi și un drum, și un corp, și o mână mică pe care o ții când treci strada într-o țară străină.

Iar azi, din Grecia, asta îmi pare suficient.

Mereu suficient.