„Melania Trump are sertarul cu chiloți perfect organizat”, zise EL la știri. 

Asta e lumea în care trăim și tu încă te mai întrebi, cu un râs nervos în gât: „Why can't I fit in?”. De ce nu mă aliniez? De ce la mine e mereu cu „miez”, cu zbucium și cu viteză, în timp ce restul lumii pare preocupat de ordinea obsesivă a sertarelor și o mai spune și în public?

După ce am citit știrea asta, mi-am dat seama de ce „ies din peisaj” constant și de ce, oricât de haotică pare lumea, eu văd jumătatea plină a paharului în 99% din timp. Pentru că viața e mult prea „tasty” ca să o trăiesc după manualul de organizat lenjerie al altora. Mi-am asezonat-o bine cu cunoaștere de sine.

Aseară, în timp ce mă spălam pe dinți, încercam să fac un inventar.  Câte produse am creat, livrat sau casat anul ăsta? Aș fi putut să deschid Google Calendar, dar n-am vrut cifre. Am vrut să simt firul roșu. Și l-am găsit, acolo unde e de când eram mică: obsesia mea pentru învățare și progres.

Anul ăsta am scos proiecte la dospit, am intrat în „what if mode” (cariera construită peste cicatrici) și mi-am hrănit „achiever-ul” interior cu The Modern Career Coach. Toate se întâmplă dintr-o curiozitate care mă mână în luptă mai ceva ca foamea. Pentru mine, nu există „nu se poate”. Există cel puțin 3 soluții. Întotdeauna. 

Dar obsesia asta a avut un preț. În copilărie, căldura emoțională a fost puțină, așa că m-am „drogat” cu învățare și realizări. Inteligența emoțională? Am lăsat-o pe mai târziu, până când am făcut un deep dive și acolo, în stilul meu obsesiv. Mergeam pe disciplina aia dură, stil Leila Hormozi: „F**k your mood, follow the plan”. Asta eram eu, zilnic până acum vreo 12 ani, când am zis că e momentul să lucrez și la a arăta, scoate, conține emoțiile etc.

Doar că atunci când am făcut asta, s-a întâmplat ceva șocant. Am încetinit ritmul ca să-i aștept pe ceilalți. Să-i împing, să-i inspir, să-i cresc. Eram mult mai atentă la cum transmit ce transmit, ce e important în spatele unor obiective comunicate (anterior) cam rece, pe ”high-performer”. Și ce au făcut? Au plecat din echipă pentru că „nu mai aveau unde să crească”. A fost frumos într-un fel, că se vedea rodul muncii noastre: oamenii voiau mai mult și îmi spuneau asta și mergeau mai departe. Până când o persoană nu mi-a mai spus, a plecat pur și simplu. Am aflat de la altcineva, și apoi a doua. Le era ”jenă” să îmi spună ca să nu mă rănească. Woaaa... M-am simțit abandonată în propria mea încetinire.

Reacția mea? Dramatică, evident.  Am plecat și eu. Am accelerat. Mi-am jurat că nu mai cresc nicio echipă niciodată. Și a venit pandemia, care mi-a dat fix ce am cerut: n-a mai fost nevoie de echipe de birou, lucram în alt proiect cu oameni mult mai orientați pe logică și cognitiv decât pe conținere a emoțiilor și creștere a inteligenței emoționale. Pe principiul...”ai grijă ce îți dorești”...că... Am crescut, în schimb, un bebe. Un pui de bufniță care m-a învățat mai mult despre „echipă” decât orice organizație. 

Dacă te uiți la mâna mea dreaptă, vezi tot filmul ăsta pe o brățară. Fiecare charm e o valoare care nu (mă) negociază: 
 Călătoriile și cafeaua (momentele mele de respiro). 
 Prosperitatea și Running-ul (ieșirea aia brutală din zona de confort - pentru că asta înseamnă ”fuga” pentru mine că jogging nu fac). 
 Mama de pui de bufniță și copacul familiei - MBAul meu de 6 ani și copacul...well sângele apă nu se face. 
 The Cheshire Cat - un charm pe care l-am găsit pe jos și parcă era predestinat să fie al meu. E rânjetul ăla de „haz de necaz” care mă definește când lucrurile devin grele, umorul negru-sec al bunicii care a trecut prin multe evenimente grele și pe care cred că l-am moștenit. 
 Inovația - nevoia aia viscerală de a fi prima care adoptă noul, care înțelege AI-ul, care nu stă pe margine. În trecut era despre colecția de diplome în continuă creștere, acum ”red hair I don't care”, e despre ”early adoption”.

Părerea mea:  Să „fit in” e o iluzie periculoasă. Lumea o să-ți ceară mereu să ai sertarele organizate, în timp ce sufletul tău vrea să alerge spre următoarea soluție imposibilă și nu dă un fund de șoarece pe cât de organizat e sertarul de chiloți în ochii soțului de ment(ă). Nu mai încerca să încetinești ca să-i aștepți pe cei care oricum vor pleca atunci când le cresc aripi. Accelerează tu. Cine are același „miez” ca tine, te va prinde din urmă, va face tot posibilul să țină pasul, pentru că îi e foarte clar ce are de câștigat și mai ales...are valori personale similare și îi aduce bucurie să țină pasul.