"E în regula să plângi." Eu am aflat târziu. Spre 30 de ani. Înainte de asta era o mândrie și încăpățânare să nu plâng. În familia noastră se plângea prea rar. Eram "tari". Nu aveam motive de plâns. 

Am plâns o data la finalul unei tabere cu adolescenți, cât nu plansesem toată viața mea de până atunci. Am plâns de stres, de oboseală, de mulțumire că a ieșit bine, de cât de copleșită am fost că tinerii participanți erau neașteptat de încântați de acea tabăra. Am plâns așa mult că mi-a pocnit o vena în nas și am umplut o eșarfă de sânge. La propriu. Am dat-o jos de la gat și am folosit-o pe post de prosop că nu am văzut altă soluție. 

Am decis atunci că o să plâng mai des. Că unele supape nu își fac treaba bine și asta e o supapă importantă uitată, nefolosită. 

Mama se simte rău fizic când vede pe cineva drag plângând. Tata în copilărie îmi zicea cam la orice că "nu e suficient motiv de plâns". Deci stoic tot înainte fără plâns. Au ei motivele lor. Aleg să le am și eu pe ale mele. 

La teatru în liceu am învățat să plâng. Ne trebuia într-o piesa. Mi-a fost foarte greu. Mi-a reușit că era despre "Achievement". Pentru că nu era natural, apoi am uitat cum se face. Prea mulți ani am uitat. Acum îmi dau voie să plâng când simt. Recomand. 

Asta e un text pe care l-am scris prin 2018. Când nu știam prea multe despre supape și reglare emoțională. Apoi am descoperit "The Science of Stuck" - cartea lui Britt Frank după care m-am îndrăgostit de ideea de "snackuri pentru părți din tine", "umbre și tantrum-uri", "igienă mentală" și "supape emoționale". Așa ca am creat programul online "Life Unstuck" ca să ajut și alți oameni să se deblocheze, să își creeze stocuri de snack-uri, mecanisme de reîncărcare a bateriilor cu blândețe fata de sine. 

PS: suntem cu toții un șantier în lucru. Alegi sa construiești? Să dărâmi? Să stai pe scaun? Să te ignori? Sau dai "unstuck"?