De fiecare dată când am avut de făcut o alegere în viață am cântărit, cu mintea, cu sufletul și am ales cel mai provocator drum. Mi-am creat condiționări mentale și mi-am construit raționamente pentru a îmi menține motivația pe tot parcursul drumului. Până la următoarea intersecție. Unde, din nou, am ales cel mai provocator drum și principiul a fost unul singur: ”keep walking” – găsește o modalitate să continui să mergi. Pasiunea mi-a încărcat bateriile și am tot mers. Până când mi-am rupt un picior. La propriu.

Pe termen lung ”keep walking” nu e o abordare sustenabilă. Citeam la un moment dat un articol despre cum fac ONGurile proiecte: din finanțare în finanțare, punctual, consecutiv. Nu ieși bine din unul, că începi altul. Ceea ce de la distanță poate părea extraordinar, pentru că facem. La nivel macro nu este o strategie care să dea rezultate durabile sau să îți permită planuri pe termen lung (nu poți face o reformă în educație din proiecte înnădite pe finanțări punctuale). De asemena, oamenii implicați în aceste proiecte tot fac și fac și indiferent de câtă pasiune au în ei, încep să resimtă uzura generată de construirea unor proiecte ca un puzzle, piesă cu piesă, neștiind câte piese are puzzle-ul, cum va arăta și dacă vei reuși să strângi bani pentru a îl completa în acest deceniu. E ca și cum viziunea organizației este să zicem, construcția unei case, dar momentan avem 3-4 finanțări pentru țiglă, var și o parte din cărămizi. Mai așteptăm puțin, ne mai zbatem un pic și obținem materialele pentru temelie. Ne apucăm să facem. Oare va ieși o casă? Când?

E foarte fain să lucrezi într-un ONG, dar dacă ești mai ambițios și te încăpătânezi, vrei să ai o viziune clară a întregului puzzle, vrei să lucrezi după un model pe care să nu îl schimbi în repetate rânduri în funcție de entuziasmul și interesul diverșilor finanțatori, o să resimți o oboseală mentală specifică urmată în repetate rânduri de momente în care vei dori să renunți. Câți oameni rămân mai mult de 5 ani într-un ONG? Ce poate schimba și construi la nivel macro un ONG în doar 5 ani? Pentru schimbări majore și 10 ani sunt puțini.

Un proverb african spune „dacă vrei să ajungi repede, mergi singur, dacă vrei să ajungi departe, mergi împreună.” Dar, oare cum ar trebui să mergi ca să ajungi departe, repede? Cam ce se așteaptă de la educație, ong-uri și de fapt cam tot ce ne înconjoară: rezultate rapide, cu bani puțini, cu impact pozitiv pe termen lung.

Pe această sârmă mentală mergeam eu toamna trecută după ceva ani de uzură, pasiunea fiind singura care mă mai ținea pe traseul meu cu ”keep walking”,  când am fost invitată să vorbesc la TEDx GalațiED.

Organizatorii m-au invitat să vorbesc despre mine. Despre ce înseamnă să fii ”arhitect de învățare” și cum am ajuns să practic o profesie atât de rară pentru care nu prea există școli. Dincolo de această invitație, decisesem cu ceva săptămâni înainte, să vorbesc și despre faptul că indiferent de cât de pasionat și specializat ești, oricât de mult ți-ar plăcea ceea ce faci, uneori obosești. Chiar dacă am decis să ”keep walking”, nu doar eu ci toți ONGiștii care fac educație proiect cu proiect, în orb, neștiind când se vor termina banii, n-ar fi rău dacă fiecare ar pune umărul la povestea asta 20 de minute din viața sa. Puțin cu puțin, poate se face mult și ajungem să îndeplinim și așteptările mărețe de la sistemul de stat, cărate în cârcă pe bucăți, de ONGuri. 

Pe lângă oboseala psihică, aveam și o ruptură de LIA la genunchiul stâng și tocmai trecusem prin 4 ore de drum prin furtună și acvaplanări consecutive. Asta este ce a ieșit: