#DeLaCliente ”Mă gândesc des la ce înseamnă, de fapt, să ai o relație reușită cu munca. Și mult timp am confundat-o cu imaginea aceea de om care și-a găsit drumul devreme, merge drept, urcă trepte, primește validări și la final mă văd așa, sub un reflector, zicând „Am știut mereu ce vreau.” daaar...

Așa a început Ana răspunsul la invitația mea de start de colaborare de coaching: ”spune-mi despre tine”.

Ei bine, Ana (not her real name) a știut din școala primară că vrea să devină arhitectă și cum în profesia asta până la un punct pașii sunt foarte clari: multă muncă, dedicare și să te ții de proces...well she did it!

Doar că viața reală are mai puțin aer de tablă de șah cu reguli clare și mai mult aer de bucătărie în care fierb trei oale, copilul întreabă ceva existențial, mailul face ping, iar tu cauți capacul potrivit pentru o tigaie care nici măcar nu avea nevoie de capac ieri.

Aici începe, pentru mine, discuția adevărată despre muncă.

Pentru că munca nu este șah și Ana a descoperit asta la 42 de ani. Când, zicea ea, e prea târziu să facă o reconversie.

În arhitectură ca în șah, regulile sunt clare. Tabla rămâne tablă. Nebunul nu se trezește într-o marți dimineață că vrea să meargă ca tura pentru că „piața s-a schimbat”. Calul nu cere feedback 360. Pionul nu intră în burnout existențial.

În carieră, însă, piesele se mișcă altfel de la un an la altul.

Uneori chiar de la o lună la alta. Anei i s-au închis ușile când a rămas însărcinată. I-au luat proiectele mari și i-au pasat sarcini de umplutură. Mai ales când s-a aflat că e sarcină gemelară cu probleme, deja fiind nevoită să stea la pat o perioadă, era clar că nu o mai vedeau întoarsă în companie prea curând.

2 ani mai târziu Ana a revenit la muncă și ușor ușor a reintrat în ritm. A ajutat că a putut lucra de acasă o perioadă, chiar dacă erau și zile când mergea pe șantier. A mers cu toate grămadă, luând fiecare zi așa cum venea. Până când mi-a scris că relația ei cu munca se clatină. O metaforă...prea metaforă...am rugat-o să clarifice.

Mi-a scris așa: ”Azi e importantă specializarea. Mâine contează adaptabilitatea. Apoi ești apreciată pentru stabilitate, că nu o să pleci cu 2 copii. Mâine ți se cere să fii agilă, vizibilă, strategică, colaborativă, apoi să înveți AI și eventual să nu ai nevoie de pauză de masă.” - Un mega mix de relație cu munca și relație cu angajatorul aș zice eu.

Ne-am apucat să facem ordine și să prioritizăm ce arde cel mai tare și concluzia noastră a fost asta:

- Ana a crescut profesional într-un mediu cu reguli clare, o industrie a bărbaților, dar cu procese specifice, play by the book and win a round and so on

- Apoi a plecat în CIC și când a revenit firma trecea printr-un proces de tehnologizare, plecaseră mulți, veniseră alții noi care parcă nu mai știau regulile jocului, procesele nu mai erau așa de structurate

- Mental și emoțional ea nu se împăca deloc cu această ”ruptură”, pentru că nu reușea să își ”mute” mai departe asset-urile. Complicat? A fost vreodată ușor din 1989 încoace?

Ce pățește Ana, se întâmplă în multe industrii, multor femei. Trăim într-un mediu mai degrabă „răutăcios”, cum ar spune David Epstein în Range. Un mediu în care feedbackul vine târziu, regulile se schimbă, iar ce a funcționat ieri poate deveni fix capcana de azi. Nu e ca la șah unde fiecare piesă are instrucțiunile ei și de ce joci mai multe ”scheme” de-aia îți crești șansele de a câștiga.

Și atunci, poate că o relație bună cu munca nu înseamnă să alegi o singură cărare și să te ții de ea ca de ultima pungă de cafea din casă.

Poate înseamnă să înveți să te miști.

Să testezi.

Să greșești fără să faci din greșeală o identitate.

Să pleci dintr-un rol cu ceva învățat, chiar dacă rolul nu a fost „alesul”.

Să poți spune:

„Asta nu mi se potrivește.”

„Asta mă învață ceva.”

„Asta pot transfera mai departe.”

„Asta încerc altfel.”

Mă gândesc mult la asta și ca mamă.

Pentru că, dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care vreau să-l dobândească băiatul meu în relația cu lumea, nu ar fi performanța pură.

Ar fi această încăpățânare vie de a căuta soluții.

Nu încăpățânarea aceea rigidă, de „eu am dreptate și realitatea să se descurce”.

Ci încăpățânarea bună.

Aceea care spune:

„Nu a mers așa. Hai să încercăm altfel.”

„Nu înțeleg încă. Hai să mai pun o întrebare.”

„Nu sunt bun la asta acum. Hai să vedem ce pot învăța.”

„Nu am câștigat, dar am observat ceva.”

Aș vrea să nu-i fie frică să fie începător.

Pentru că lumea muncii va avea nevoie de oameni care pot fi începători de mai multe ori în viață, fără să se prăbușească de rușine.

Oameni care schimbă lentilele.

Oameni care nu confundă un eșec cu un verdict.

Oameni care pot lua ceva dintr-un joc, ceva dintr-o carte, ceva dintr-o conversație, ceva dintr-o plimbare, ceva dintr-o zi proastă și să le transforme, cândva, într-o soluție.

Asta i-am spus și Anei.

Asta este, pentru mine, agilitatea.

Ci capacitatea de a te repoziționa luând cu tine doar ce are sens.

Încăpățânarea de a da uitării ce nu îți mai e de folos.

Ca un copil care cade, se uită la genunchi, se uită la tine, mai plânge puțin, apoi întreabă dacă poate încerca din nou.

Asta vreau să-l învăț și se potrivește al naibii de bine și pentru ce au nevoie să învețe și femeile cu care lucrez.

Și, sincer, asta încerc să învăț și eu în fiecare an de muncă.

Să nu fac altar dintr-o singură versiune profesională a mea.

Să nu mă sperii când o identitate veche rămâne mică.

Să nu mă agăț de strategii care au funcționat cândva doar pentru că am investit mult ego în ele. Aici e o formă foarte sofisticată de încăpățânare proastă, o cunosc bine, unele cliente au abonament la forma asta de căpoșenie, probabil cu reînnoire automată.

Dar o relație reușită cu munca cere altceva.

Cere curiozitate.

Cere discernământ.

Cere capacitatea de a spune: „Acest drum m-a dus până aici. De aici am nevoie de alt tip de hartă.”

Poate că nu suntem în urmă.

Poate că unele ocolișuri au fost, de fapt, antrenament.

Poate că joburile care nu ne-au ieșit perfect ne-au învățat limbaje pe care le folosim azi în alte camere.

Poate că schimbările, pauzele, reinventările, domeniile încercate, proiectele abandonate, rolurile din care am plecat cu un nod în stomac au fost felul nostru de a strânge modele mentale.

Ci pentru a deveni oameni care pot construi punți între cutii, după ce am ieșit din prima cutie în care am fost admiși la primul job.

Și aici, cred eu, începe o relație matură cu munca.

Nu când știi exact cine vei fi pentru tot restul vieții.

Ci când ai suficientă încredere în tine încât să poți deveni, iar și iar, persoana potrivită pentru următoarea etapă.

Cu acea formă rară de curaj de a învăța, dezvăța și reînvăța mereu și a găsi bucurie în asta.

Și totuși, ce a făcut Ana-not-her-real-name?