Putem să nu mai mâncăm rahat zicând ca românii sunt harnici? Uneori problema chiar este că veniturile sunt mici. Alteori, problema este că stăm cu fundul pe canapeaua veche din sufragerie in loc să o retapițăm să o vindem pe un curs de reconversie care ți-ar aduce bani în plus.

În poza de mai jos vorbeam cu clienta de niste sume în euro pentru al doilea job-colaborare! Pentru caaaa doar cine nu vrea, nu gaseste o soluție!

Banii din salariu nu sunt singura resursă pe care o ai!

Ai cunoștințe.

Știi să organizezi, să gătești, să repari, să scrii, să îngrijești, să explici, să lucrezi în Excel, să traduci, să fotografiezi, să negociezi, să faci ordine în haos.

Ție ți se par lucruri banale pentru că le faci ușor.

Altul ar plăti bucuros pentru ele.

Dar noi avem talentul acesta românesc de a spune despre ce știm: „Ei, mare lucru.”

Ai abilități pe care încă le numești „m-am descurcat și eu cum am putut”.

Wtf?! Hai să ne lărgim puțin vocabularul.

Ai crescut copii, ai administrat o casă, ai rezolvat crize, ai avut grijă de părinți, ai ținut un buget, ai coordonat oameni, ai vândut, ai convins, ai dus proiecte până la capăt.

Astea sunt competențe.

Doar că, până le pui într-un CV, într-o ofertă sau într-un serviciu, rămân povești pe care le spui la cafea și atât.

Poate ai un teren, o livadă, o casă moștenită, o cameră liberă, o mașină, unelte, o grădină, fructe, legume sau produse pe care știi să le faci.

Știu oameni care lasă livezile neculese fiindcă „fructele se plătesc prost”.

Corect. Se plătesc prost.

Dar fructele lăsate să putrezească se plătesc și mai prost: zero lei kilogramul. Oare toți cei ce vând în piață și trăiesc din asta sunt habarniști?

Ai timp.

Poate o oră seara. Poate două dimineți pe săptămână. Poate timpul în care dai scroll și afli pentru a șaptea oară ce a mai zis o vedetă care face bani pe vizualizările tale.

O oră pe zi, timp de șase luni, poate însemna un curs, o certificare, o limbă străină, un portofoliu sau începutul unei activități suplimentare.

Timpul rar vine singur și bate la ușă cu flori.

Îl decupezi. Puțin de aici, puțin azi, mai mult mâine.

Și da, uneori îl decupezi din confort.

Ai acces la informație.

Există YouTube, platforme educaționale, biblioteci digitale, cursuri gratuite, ChatGPT, Gemini, comunități și resurse în engleză.

Iar engleza se poate învăța.

Tot gratuit.

Așa că afirmația „educația nu este accesibilă” merită uneori completată cu partea mai puțin comodă:

„N-am căutat suficient, n-am avut răbdare sau n-am vrut încă destul.”

Sau de fapt, "nu mi-a plăcut niciodată să învăț". Știu, ustură.

Dar ustură mai puțin decât stagnarea de zece ani.

Ce ne ține pe loc?

Rușinea de a începe de jos.

Atașamentul față de un titlu care sună bine și plătește prost.

Frica de „ce o să zică lumea”.

Mândria care preferă foamea cu statut în locul unei munci cinstite și bine plătite.

Perfecționismul care cere să știm tot înainte să începem.

Și eterna poveste că „la mine e altfel”, spusă atât de des, încât ajunge strategie de viață.

Cunosc oameni care țin cu dinții de o funcție fiindcă dă bine când se prezintă.

Muncesc pe nimic, dar titulatura are relații acolo printre suricate, și e un context unde se poartă costum și cravată.

Un curs nou li se pare sub nivelul lor.

O muncă suplimentară li se pare rușinoasă.

Vânzarea li se pare înjositoare.

De parcă banii ar trebui să vină singuri, din respect pentru potențialul lor interior. Pe care le e rușine să îl pună pe LinkedIn. Se simt "expuși", scoși la tablă, în fața clasei. Băieți, sunteți adulți, nu elevi injosiți de profesori cu metodică învechită. Get the f**k over it!

Aproape orice progres profesional cere să vinzi ceva.

O idee.

O soluție.

Un serviciu.

Un rezultat.

Uneori chiar propria ta valoare!

Și dacă nu o împachetezi tu, înseamnă ca o lasi sa se subînțeleagă. Din ce? Din ceas, mașină, vocabular de bizon?...pai asta e ce-ți trebuie?

Rușinea este unul dintre cei mai scumpi sabotori.

Te face să ceri puțin.

Te face să vorbești moale despre ce știi.

Te face să accepți gratis, ca să pari om bun.

Te face să refuzi ocazii pentru că „nu se cade”.

Și apoi te trezești obosit, prost plătit și cu reputația impecabilă de om care ajută pe toată lumea.

Rușinea trece prin acțiune.

Prima dată când ceri bani, îți tremură vocea.

A doua oară, tremură mai puțin.

La un moment dat înțelegi că a cere bani pentru valoare este schimb economic, nu păcat capital.

Mai avem și gașca de serviciu.

Perfecționistul te ține în pregătire continuă.

Controlorul cere garanții înainte de primul pas.

Victima adună dovezi că nimic nu merge.

Evitantul amână conversațiile despre bani.

Hiperperformerul muncește până cade, dar tot nu negociază.

Criticul interior face din fiecare început un concurs cu juriu internațional.

Iar mândria spune că anumite munci sunt „sub tine”, în timp ce contul bancar pare să fie de altă părere.

Progresul începe când încetezi să mai numești „nimic” ceea ce știi, ceea ce ai și ceea ce poți învăța.

Poate vinzi fructe.

Poate faci curățenie câteva ore pe săptămână.

Poate înveți o meserie.

Poate schimbi domeniul.

Poate ceri un preț mai mare.

Poate lași în urmă un titlu pompos și alegi o muncă mai simplă, mai utilă și mai bine plătită.

Munca cinstită nu te micșorează.

Dar orgoliul prost administrat îți poate micșora veniturile ani întregi.

În curând deschid înscrierile pentru Carieră cu Miez de Toamnă, programul meu de training și coaching de grup pentru femei că de bărbați m-am cam lămurit, în care abordăm practic și pragmatic aceste subiecte: resurse, competențe, sabotori, rușine, vizibilitate, negociere, reconversie și strategie profesională.

Scrie-mi MIEZ dacă vrei să afli când deschid înscrierile.

Și acum întrebarea-temă-de-casă:

Ce este mai greu de dus: o muncă „sub nivelul tău” sau ani întregi cu un venit sub nivelul vieții pe care spui că ți-o dorești?