Poate că nu conștientizezi, dar viața ta normală este extraordinară.

Trăim într-o lume mică și cel mai adesea ne cramponăm de lucruri mici. Avem nevoie ca acele lucruri să funcționeze, ca să funcționeze și lumea noastră. Care este mică. Oare cât de des alocăm timp în mod special pentru a ne gândi puțin cât suntem de norocoși? Ce oameni ne înconjoară, câte locuri am văzut, câte lucruri am făcut. Uităm că lumea e mai mare, că are și trecut și viitor.

Bunica nu a văzut niciodată marea. Acum, la aproape 90 de ani, nu mai este o dorință arzătoare să o vadă. În lumea mea mică e incredibil să nu fi văzut marea. Îi strălucesc ochii când povestește cum cosea ii după o zi de muncă la câmp, ca să își țină fata în facultate. În lumea mea mică e greu să îmi imaginez cum avea atâta putere de muncă. Acum muncim în schimburi, la birou, în mașină. Cine mai coase? De ce ar mai coase? E altă lume.

Amintirile cele mai vii cu străbunicul sunt cam de când avea el 90 și ceva de ani și mi-l amintesc într-un singur fel: bătrân, cu o pipă cu tutun ce îl însoțea mereu, pe o bancă îngustă, sprijinită de casă, lângă un păr cu pere dulci și multe povești din război. Sau poate era aceeași poveste mereu și mie mi se părea că e alta? Eu am fost în viața lui mai mulți ani decât el în viața mea. În lumea mea mică, mi-e groază să îmi imaginez un război în România. El trăise două. Vreau să cred că viitorul e luminos și că fac și eu ceva să fie așa.

Pe Babi am cunoscut-o când trecuse de 95 de ani. A trăit până la 103. Îi plăcea de noi, copiii, venea și ne aducea ouă din când în când. Le scotea cu mâinile osoase, bătătorite și tremurânde dintr-un șorț cusut cum n-am mai văzut. Nu știu câți ani aveam, dar mă întrebam cum de nu le sparge. Era voioasă și ne întreba de vorbă, doar eram vecini. Era văduvă. Soțul ei a venit cu un picior de lemn din război și nu a mai trăit așa de mult. Asta nu însemna ca ea să renunțe la viață. Atât timp cât aude cocoșul dimineața, mai are o zi. În fiecare zi lua sapa pe umăr și își făcea de lucru. Munca a ținut-o în viață.

Cred că lumea acestor oameni a fost întotdeauna și va fi mai mare decât lumea noastră. Chiar dacă nu au ieșit din sat decât să se mărite sau să meargă la război. Pentru mine, viața lor a fost, este și va rămâne extraordinară.

Fiecare are amintiri din copilărie și străbuni. Oameni deosebiți, frânturi de interacțiuni puse bine în sertare speciale. Când îți lași gândurile să zburde la ei, ți se luminează fața și ți se ridică colțurile gurii involuntar. Dacă viața strămoșilor tăi e extraordinară și ei sunt parte din tine, atunci de ce ai crede că tu ai o viață obișnuită, neinteresantă? Lumea ta (cum zic unii ”bula” ta) e fix cât vrei tu de mare. Viața ta, este așa cum alegi să fie. Așa cum vrei să o vezi. Așa cum dorești să o povestești.

Prețuiește trecutul, construiește pentru viitor și trăiește prezentul normal de extraordinar. Povestește despre tine copiilor, ca lumea lor să devină mai mare. Oricărui copil. Pentru că atunci când va crește copilul, s-ar putea ca acele momente cu tine să îi marcheze viața ca adult. O simplă intersectare de destine, un miros de tutun, o ie moștenire, o sapă mică mică pe măsura unei băbuțe cocoșate ce și-a iubit și trăit viața până dimineață cu dimineață.

S-ar putea să se trezească copilul de 35 de ani, într-o dimineață, într-un pat de hotel, într-un orășel adormit cu acoperișuri ninse, la început de training și să se apuce cu zâmbetul pe buze de încă o zi de muncă.

Cu zâmbet și drag de oameni…mă duc să povestesc despre o lume a mea micuță cât un univers de mare, la vreo 60 de oameni din vreo 15 țări. Despre România și de ce ar fi bine să își scrie viața aici vreo 4 săptămâni și să își spună povestea la vreo 1500 de liceeni. Până una alta, tu cui îi spui povestea ta despre o viață normal de extraordinară, AZI?

Lasă un răspuns

six − four =