Uneori, ceea ce numim „stabilitate” este doar frica bine administrată cu pipeta zilnic, cu abonament medical și tichete de masă, lunar și 21 de zile libere anual.

Vara aceasta am plecat fără să știm cât vom sta. Am început la mare, am continuat la munte, iar când am simțit că ni s-a umplut ceașca, ne-am urcat în mașină și am venit acasă.

Ne place să călătorim cu mașina pentru că putem schimba traseul. Avem o direcție, avem GPS și resurse, prima cazare, dar păstrăm dreptul de a decide din mers pentru popasul următor. Pentru mine, libertatea nu înseamnă lipsa unui plan. Înseamnă să ai planul A, B și C și sa nu devii prizoniera niciunuia. Să iei decizii adaptiv! You can call it my type of antifragility .

Cam așa mi-am construit și cariera.

Am început în IT, am refuzat o carieră academică în Elveția, m-am întors în România, am construit businessuri și programe de învățare și am ajuns să lucrez cu oameni care vor o carieră mai potrivită cu cine sunt și cu viața pe care vor să o trăiască.

Privit din afară, traseul meu poate părea CV-ul mai multor oameni care au folosit aceeași adresă de e-mail și au uitat să se coordoneze. Pentru mine, firul a fost mereu același: curiozitatea, sensul și libertatea de a mă mișca atunci când un drum nu mă mai ducea unde voiam. Eyes on the prize baby! Unde și cum vrei să fii la 80 de ani?

Societatea admiră oamenii care rămân douăzeci de ani într-un loc care îi stoarce și îi numește „stabili”. Pe cei care schimbă direcția îi numește „nehotărâți”. Probabil pentru că suferința predictibilă pare mai respectabilă decât libertatea.

Uneori rămâi pe un job pentru că ai devenit foarte pricepută să suporți ce îți face rău.

Cu timpul, am înțeles că nu alegem între stabilitate și instabilitate. Alegem între diferite tipuri de risc: riscul de a pleca și riscul de a rămâne prea mult, riscul de a construi ceva al tău și riscul de a-ți pune toată identitatea profesională în mâinile unei singure organizații.

Pentru mine, stabilitatea înseamnă să am suficiente competențe, relații, resurse și claritate încât să pot schimba direcția fără să mă prăbușesc, sau dacă pic, să pot să ma ridic ușor pentru că AM OPȚIUNI. Să pot spune „mai stau”, „plec” sau „încerc altceva” fără să simt că întreaga mea viață depinde de o singură ușă.

Acum că ne-am întors în România, cel mai tare aștept cafelele cu prietenele mele. Conversațiile acelea care pornesc de la vacanță și ajung, trei ore mai târziu, la copii, bani, business, perimenopauză și câte o bârfă cu valoare strategică. Să nu subestimăm cercetarea calitativă la cappuccino freddo!

Pentru mine, o carieră cu miez înseamnă exact asta: să ai un traseu, dar și dreptul de a-l modifica; să ai stabilitate, dar fără să încremenești în ea; să construiești o muncă ce îți susține viața, în loc să o înghită și când vine vacanța să nu mai știi ce se face cu timpul liber.

Tu de ce te temi mai mult acum: să pleci sau să recunoști că ai rămas prea mult?