Hai să spunem lucrurilor pe nume: majoritatea CV-urilor din piață sunt trimise nepregătite.

Nu pentru că oamenii nu ar fi buni.
Ci pentru că aplicatul la joburi a ajuns un reflex grăbit, nu un proces gândit. Deschizi anunțul, deschizi CV-ul pe care îl ai deja, mai schimbi două cuvinte și apeși „Apply”. Restul îl lași pe seama norocului, algoritmului sau „pieței dificile”.

Doar că piața, între timp, s-a schimbat regulat, tehnic și brutal de eficient.
Cu filtre automate, cu sisteme care decid rapid, cu oameni care citesc sute de CV-uri pe zi și caută semnale clare, nu intenții bune.

De aici apare senzația că „ceva nu funcționează”, deși experiența există, munca a fost făcută și competențele sunt reale. Problema apare înainte de toate acestea, într-un punct pe care mulți îl tratează superficial, exact pentru că pare banal.

E un pas care se face înainte să aplici.
Un pas care nu ține de noroc.
Un pas care schimbă complet modul în care ești văzut(ă) din primele secunde.

Are legătură cu pregătirea, nu cu aplicatul.
Cu un gest simplu, pe care îl faci și în bucătărie, fără să te gândești prea mult la el.

Revin imediat cu explicația completă.

Până atunci, sunt curioasă:
câte CV-uri diferite folosești, de fapt, atunci când aplici la joburi — unul singur sau un set gândit pe roluri și contexte?