Curajul de a NU fi „drăguță” cu orice preț. În anii de corporație și apoi în antreprenoriat, am avut mare baftă de lideri mișto și am învățat că e ok să îți asumi, să spui, să faci, în acord cu valorile tale și nu are sens să vinzi iluzii poleite că apoi se lasă cu dureri de spate sau cine mai știe pe unde...te ajung din urmă. La 43, vocea mea e mai potolită și mult mai fermă.

 Acceptarea limitelor. Știu ce pot să fac (să construiesc strategii de învățare, să ghidez cariere, să livrez workshop-uri care schimbă perspective) și știu ce nu mai vreau să fac. Nu mai vreau să „repar” oameni care nu vor să se ajute. Nu mai vreau să lucrez cu cineva care nu respectă timpul și odihna. Obișnuiam să zic ”nu am nevoie de mulțumesc, ajut oricum”. Acum zic ”ba da, vreau să zici „mulțumesc” ca să știu că ești conștient(ă) de ajutorul meu” altfel îl ofer în altă parte, unde e dorit și cerut.

 Libertatea de a „merge să merg”. La 43, am înțeles că productivitatea nu se măsoară în numărul de task-uri bifate nervos, oricum urăsc ”busyness for busy sake” de ceva vreme, dar acum e fooooarte clar că trăiesc pentru momentele în care îmi permit să închid laptopul și să ies la plimbare, pur și simplu. Shut down, nu hibernate, doar eu cu mine.

 Mândria de a fi „Everywoman”. Cu vulnerabilități, cu zile „fără cafea”, cu greșeli de om-orchestră din care am învățat mai mult decât din orice MBA. Asta mă ajută să fiu un mentor mai bun pentru femeile din comunitatea mea că povestesc din cicatrici profesionale vindecate. 

Concluzia mea: se spune că după 40 de ani femeile devin invizibile în piața muncii. Eu zic că abia acum devenim periculoase. Suntem cele care au și experiența, și reziliența, și cel mai important zero răbdare pentru ipocrizie.