"Cred că trăiesc același an de viață, pe repeat de vreo 5 ani, de cand am revenit la munca." mi-a zis Ema, cu un zâmbet trist.

M-a durut un pic, pentru că am simțit cât adevăr era acolo. Îmi povestea cum:

• Merge la același job. Merge în același concediu. Doar în perioadele în care nu se suprapune cu diverse raportări financiare, când nu poate lipsi.
• Vorbește despre aceleași lucruri. Cu aceiași oameni. În același departament…așteptând o promovare când sefa va fi promovata sau va pleca. I-a promis ca o ia cu ea dacă pleacă. I-ar plăcea.

Și în tot acest „repeat”, ceva din ea a adormit.

🌧️ **„Nu știu cum am ajuns aici. N-a fost rău. Dar nici prea cu viață.”

I-am recomandat sa meargă și la un psiholog. Pentru schimbări de carieră nu prea are energie acum, mai bine i-ar prinde niște somn, doar ca nu poate să doarmă.

Adevărul e că mulți dintre noi nu trăim ani diferiți.

Ci un mic set de luni, pe repeat. Cu obiceiuri confortabile, dar previzibile.

Dacă nu ni se întâmplă ceva cu adevărat tragic, mergem tiptil pe unde e deja poteca făcută. Așa e safe, liniștește amigdala.

Restul creierului are o listă de visuri care încep cu „după ce…”

Iar când o întrebi de ce nu schimbă ceva, Emei (not her real name) nu-i lipsesc răspunsurile:

– „Mi-e teamă că n-o să știu să gestionez ce vine.”

– „Poate e prea târziu deja…”

– „N-am avut timp să mă gândesc serios. Am tot tras de mine.”

Femeia lucrează în domeniu financiar. Calculul riscurilor e parte din meseria ei. Cine sunt eu sa ii pun la îndoială răspunsurile, nu?

Și le înțeleg pe toate. Le-am simțit și eu.
Dar între timp, știu și că "nu ai nevoie de o schimbare radicală ca să-ți schimbi viața."

Ai nevoie doar să miști ceva, cât de mic, în altă direcție. Am reconfirmat cu Ema ca de asta a luat sesiunea de 90 de minute cu mine. Un 1off pentru ca vrea sa schimbe ceva. Așa că după ce "m-am uitat în stânga și în dreapta", m-am asigurat, am apăsat accelerația:

"Uite 3 lucruri mici, cu efort minim, dar cu impact mare în viața profesională", i-am zis.

Ți le las și ție aici:

1. Rescrie-ți CV-ul ca o declarație de intenție, nu ca o listă de la istorie
2. Clarifică-ți valorile personale și verifică dacă ți le onorezi zi de zi. Da, trebuie să stai puțin cu tine, să nu mai fugi în busyness
3. Începe o conversație onestă cu cineva care știe să asculte. S-ar putea să vezi ce nu vedeai pentru ca uneori un soundboard pentru ecou și o camera de Zoom cu sonorizare bună e destul\

🔮 Organizația Mondială a Sănătății spune că până în 2050, vom avea cariere de 60 de ani, nu de 40. Pentru ca populația îmbătrânește și nu are cine muncii decât…tot noi.

Asta înseamnă că nu e nici prea târziu, nici prea devreme!

E momentul potrivit să-ți alegi drumul, nu să-l repeți. Nu e nevoie sa sari în apa fără să știi să înoți. Doar începi!

🎁 Și dacă simți că ți-ar prinde bine o schimbare, dar nu știi încă de unde să începi, sa stii ca până pe 12 aprilie, ai reduceri de Paște în magazin, pe byarmina punct com.

În sesiunile mele nu-ți cer să te reinventezi, ci să te asculți mai bine.

➡️ Intră și vezi ce ți se potrivește și dacă ai nevoie de o "degustare" in prealabil, poți să te inscrii gratuit la "Restart de primavara" care este joi de la 13.00 la 14.00 pe Zoom. Mai sunt câteva locuri, și dacă nu reușești sa ajungi, primești oricum și înregistrarea dacă te inscrii.

🌸 Poate nu e nevoie să începi o viață nouă.
Poate e suficient să începi să trăiești altfel aceeași viață.

Pe bune. Cu tine în ea.

Finlanda conduce topul fericirii de opt ani consecutivi. România nu sta chiar rău, dar e mult loc de mai bine. Ce fac finlandezii diferit și ce putem învăța de la ei pentru a ne construi o viață mai împlinită?

Finlandezii iubesc simplitatea. Nu aleargă după realizări spectaculoase, ci savurează liniștea și modestia, în spiritul conceptului „sisu” – determinare discretă și reziliență în fața vieții. Ca popor, sunt convinsa ca o mare parte care nu iese în fata, are aceste valori. Specimenele care își etalează mărcile și sunt vocale, ies tot mai mult în evidenta. Uneori poate ne și influențează.

Conexiunea cu natura e fundamentală în Finlanda. Indiferent de anotimp, finlandezii petrec timp afară, fie că fac drumeții vara sau schiază și privesc aurora boreală iarna. Timpul în natură nu e un lux, e un stil de viață! Noi am micșorat importanta participării copiilor la orele de sport, amânăm sa ieșim la aer și în orașele mari aerul e tot mai poluat oricum, deci rămânem acasă.

Finlandezii înțeleg și apreciază valoarea odihnei și relaxării. Într-o lume în care tăcerea e adesea incomodă, în Finlanda liniștea este prețuită și cultivată conștient – de exemplu, prin cultura saunei și momentele de reflecție. Acum spuneti-mi cât de tăcut poate fi un popor care a fost cenzurat de 50 de ani de comunism, unde și vecinul putea sa te toarne sa ajungi la canal pentru ceva trivial?

Învățarea continuă e cheia succesului lor. Finlandezii investesc constant în educație, curiozitate și dezvoltare personală, indiferent de vârstă sau ocupație. Pe când în România doar 30% din populație a citit anul trecut o carte. Restul? Habar n-am...bănuiesc ca nu mai ies din Ti*To* și Netf**x. Ca la sport nu sunt.

Comunitatea și încrederea socială sunt esențiale. În Finlanda, oamenii au încredere unii în alții și în instituții, ceea ce creează un climat de siguranță, apartenență și conexiune autentică. În ultimele studii romanii bifau bine de tot încrederea în propria persoană și la cealaltă extrema neîncrederea în toți ceilalți.

Ca tot a fost ziua fericirii recent...tu știi cum arata fericirea pentru tine?

"Tu pe bune faci atelier cu 6 persoane?" Da.

Pentru ca pot. Am studiat marketing și comunicare pe pâine în ultimii ani. Pana la urma si acum 20 de ani masterul meu era în resurse umane SI comunicare. Am făcut și livestreaming de program de 2 săptămâni cu câte 3000 de participanți la fiecare sesiune. Am și program de 12 săptămâni cu 12 participante. Am ținut și atelier cu 2 adolescenți în cofetărie.

Fac tot ce ma taie capul în propriul business, pentru ca POT!

E simplu:

Muncesc de la 18 ani și am 42, și tot timpul găsesc ceva de făcut și inventez lucruri noi. Am încetat sa număr business-urile eșuate și de succes când am ajuns la 7. Proiecte ce puteau sa ia premii dacă erau făcute de agenții de marketing, probabil am făcut zeci. Plictiseala e rara și apreciata, la noi în casa. Ea aduce creativitate.

Am 20+ ani în care am ținut ateliere cu pitici de la 3 ani pana la pensionari de 65. Ii iubesc pe toți. Mai puțin pe aia care îmi ziceau "știți putem sa plecam mai devreme, pe mine m-a trimis seful". Du-te invartindu-te.

Mi-am făcut teza de master în 2009 despre învățarea online. Toți se uitau la mine ca și cum as fi picat de pe alta planeta. Atunci eram furioasa. Între timp am înțeles ca eu nu gândesc ca majoritatea și e ok. Pana la urma încă din clasa întâi "I didn't fit in". Am tăiat mereu bucăți din mine ca să potrivesc într-o formă de fursec pentru ca...anul acela vroiam sa fiu acel fursec. Și e ok. Am un platou fain de fursecuri în vitrina. Sunt mai mult decât suma tuturor fursecurilor. Asta e partea faina a vieții. Și tu ești!

Pentru ca indiferent ce as face, fac cu placere, pentru ca eu aleg ce fac. Eu aleg subiectul, cu cați oameni, eu creez rețeta. Iar dacă tu crezi ca nu funcționează, e ok. Poți alege oricând un alt profesionist. Eu voi fi aici pe termen lung. Ne mai intersectam dacă e sa fie. Și o sa te întreb atunci: "cine v-a lucrat aici?" De curiozitate, doar. Nu cu reproș. Am "îndreptat mulți pereți" după meșteri pricepuți. Doar ma amuz în sinea mea și rezolv cu drag.

Asa ca…da. Vineri țin un atelier de 6 locuri la prețul a 10 cafele de firma. Și? Mai e un loc. De se da, de nu se da…eu vineri am treaba and I am going to love it. Si participanții la fel.

Nu mai am nimic de demonstrat. Doar sunt.

Și tot în coaching și training o sa ma găsești și în 20 de ani. Tot în educație altfel. Spor la zbor și când te întorci tot aici ma găsești.

Tu ai ceva de facut săptămână asta "din tot sufletul"?

Să vă zic de câte ori am primit întrebarea asta în ultimele săptămâni? De câteva ori pe zi!

Azi credeam că am terminat cu postările, dar m-au înfuriat niște incidente. În primul rând am dat cu spatele în pantă, eu fiind pe urcare și având prioritate, pentru că un mistreț mergea pe mijloc și efectiv nu s-a dat din drum. Tot ce am putut să fac, a fost să claxonez și să îi arăt obrazul. Nu a făcut nici cel mai mic gest. Instant de ziua fericirii, cu Paleologu la radio, explicând cum el refuză să mimeze vreo pasiune pentru vreun sport, doar ca să ”aparțină”, m-am înfuriat. Gândul meu ”ce caut eu în țara asta?”

În al doilea rând, azi-noapte am avut un epistaxis major, din-ăla ca pe vremuri, deci sunt furioasă că probabil depozitele mele de fier azi sunt jos, sunt ”light-headed”, deci hai să dăm vina pe asta pentru furia mea…poate.

În al treilea rând, săptămânile ăstea am tot primit mesaje de neputință, și înțeleg, empatizez, somatizez chiar uneori, dar cum scria cineva și mi-a plăcut expresia ”bă băiatule” e prea de tot.

Și acum ține-te că vine:

1. S-au dus vremurile cizmarului fără cizme, da? Adică dacă tu ești despre beauty și părul tău nu arată ”smashing”, ce Dumnezeului faci în business-ul ăsta? Și am pus beauty că e vizibil…dar poți înlocui cu orice! Faci site-uri, dar nu ai site?! Faci milioane și te postezi în crocsi cu șosete albe și ai vrea să cumpăr de la tine programe de mii de euro. Pe bune? Singurul lucru la care mă pot gândi când văd imaginea aia, e cât de rău s-au împuțit ciorapii ăia în crocși. Până la…te dai șofer de Porsche, dar nu dai prioritate la urcare în panta. Du-te bă și dă-ți două palme că încă nu ești Trump.

2. Cât mă costă să îmi găsești un job? Să vă zic de câte ori am primit întrebarea asta în ultimele săptămâni? Acum, eu aleg să o interpretez așa: nu e ofertă de șpagă că eu firmă mare să angajez pe pile nu am, nici spital să scot locurile de asistente la mezat. E pur și simplu o cerere în piață pentru acest serviciu de ”job search” să îi zicem. Doar că…în ziua de azi NIMENI NU POATE SĂ ÎȚI GARANTEZE CĂ ÎȚI GĂSEȘTE JOB! Ca să ne fie clar. Nu dați datele bancare și nu cereți garanția jobului. Nici pe a celui actual. Pe de altă parte în halul ăsta am ajuns? Hai să îți obțin un interviu și să mă și duc în locul tău la el, vrei?

3. E greu când nu ai mai făcut un CV de 10 ani, nu ai avut nevoie să mergi la vreun interviu că te-au ”vânat” de pe băncile școlii, dar…grow up! Really, adulții ar trebui să fie mai maturi parcă? Mai rezilienți? Să priceapă ce TOT CE CONTEAZĂ DOARE ȘI DUREAZĂ!

So, how about this: spală-ți părul, aranjează-ți CV-ul, deschide niște uși, intră pe fereastră când ți se spune ”nu”, fă un pic de febră musculară ca să obții un job, până la urmă nu e ca și cum ceri 2 lei pentru un covrig. VREI DE MUNCĂ PE BANI. Ar trebui să necesite efort, nu? E firesc! Acceptă că e greu, și apucă-te și continuă și când devine și mai greu!

Și până la urmă dacă trebuie să dai cu spatele în pantă când aveai prioritate, fă să îți fie ușor. Eventual ia-ți cutie automată 😉 și peste nesimțire treci cu o înjurătură. Uneori sunt tare eliberatoare înjurăturile. Am prestat azi cât pentru toată săptămâna. So, fu*k this shit! It is NOT what it is și ”watevă” zic doar aia care nu au nimic în creier. În caz de prăbușire, pune-ți masca de oxigen mai întâi ție. Dacă ai învățat cum. Altfel, înapoi la carte!

PS: Ah, da! Dați unfollow și unfriend să facem loc pentru cine merită.

E util să îți dai seama dacă ești apreciat în mod real unde muncești.

Rețeta conține câteva ingrediente simple:

• Exista transparenta
• Se acționează când ați decis ceva
• Aprecierea valorii tale se reflecta în pachetul "salariu + beneficii văzute și nevăzute + acces la upgrade de educatie"
• Respect pentru viata și valorile tale: sa poți sa îți iei o zi libera la un deces, la o nunta, de ziua ta dacă vrei. Sa nu fie musai sa răspunzi duminica la telefon decât dacă e în fisa postului
• Au încredere ca îți faci treaba și comunicați despre asta, dar nu te supraveghează ca pe hoții de cai decât dacă ați agreat și semnat ca sistemele de supraveghere respective sunt standard în industria voastră

Iar când toate astea nu exista și încep sa plece oameni, e important sa:

1. Afli de ce pleacă fără să faci scenarii fără baza. Sa înțelegi ce se intampla la nivel strategic, nu doar de zi cu zi
2. Sa îți faci un plan de tranziție și aici pot sa te ajut eu. Care și el sa fie strategic și în cazul în care ai cu cine, îl poți discuta și cu superiorul pentru ca dacă postul tău se restructurează, poate exista posibilitatea sa faci un pas în lateral pe alt rol.
3. Sa te pregătești mental și emotional pentru o schimbare prin:
   a) o evaluare a cât de pregătit ești sa pleci: mental, emotional, financiar, ca nivel de competențe fata de competiția din piata - și aici lucram impreuna
   b) o evaluare a opțiunilor din piata înainte de a pleca - și aici lucram împreună pentru România sau orice piata din Europa + Australia
   c) după a și b sa decizi dacă pleci înaintea colegilor tai, în cazul în care se vor face disponibilizări mai mari, sau rămâi pana la final - și aici lucram împreună pe evaluarea beneficiilor și dezavantajelor obișnuite în companie în balanta cu rezilienta ta și cât de bine stai cu capul, oboseala etc.

Ce dilema te frământă? Ce mai vrei sa stii despre munca facuta bine? Hai sa continuam discuția în comentarii.

"Mai stau, dar nu îmi mai pasă", mi-a zis Dana convinsa doar pe jumatate.

Glumeam ieri că orice angajator primește maxim 80% din creierul unui angajat și ca probabil doar în antreprenoriat dai 110% și în motherhood…"fara numar".

Am avut o conversație lunga cu o clienta - sa-i zicem Dana - care e bullied pentru ca nu mai vrea sa facă ore suplimentare neplătite. A făcut asta frecvent, cam 3 zile pe săptămână, deja de aproape 14 luni. La un calcul superficial, dacă ora era doar 50 de lei, la 4h pe zi, asta înseamnă un 6500 de euro cel puțin.

Asta e prețul pe care ar fi putut sa îl plătească angajatorul ca Dana sa rămână "engaged" și să nu intre în "soft/quiet quitting" pentru ca ghici ce? Femeia asta a fost ok cu orele suplimentare în aceste 14 luni!

În loc să mai ia un om part-time, sau să o plătească corect, acum încearcă sa ii găsească nod în papura să o facă sa își dea demisia facand-o de ras în ședințele cu colegii. Sau poate e "corecția paterna" prin care vrea sa o convingă sa rămână peste program în continuare. În mod repetat.

Dana a decis sa stea, dar s-a detașat de situație și nu mai rămâne peste program.

M-a întrebat ce o sfătuiesc și i-am spus ca în coaching nu se dau sfaturi, dar voi scrie o postare cu povestea ei după ce încheiem colaborarea. Pentru ca eu cred ca sunt multe ca ea "out there".

Asa ca uite ce as face:

• Dacă tot am decis că mai stau, as vorbi cu un avocat despre situația asta, poate ma poate sfătui cum să abordez problema astfel încât îmi iau totuși o parte din cei 6500 de euro, amiabil, la plecare
• Dacă tot am decis că mai stau as vorbi și cu un psiholog pentru ca detașarea asta…e de suprafata sau e doar temporara
• Mi-as pregăti cv, LinkedIn și as lucra un pic la emotional ca să încep rapid sa îmi caut alt job după ce iau o pauza între joburi
• Mi-as planifica financiar lucrurile în asa fel încât sa pot sa iau o pauza de o luna sa dorm și să "inchid" capitolul înainte de a "deschide" unul nou, ca să nu duc "bagaje" de aici, dincolo

Tu ce ai face în locul Danei?

Când s-a întors din CCC, Adina (not her real name) a avut surpriza să i se pună în față un act adițional. Cu o față senină de parcă fumase ceva să prindă curaj să îi spună vestea, o HRitză la 20 și ceva de ani, a informat-o: "job-ul dumneavoastră nu este disponibil".

Adina îmi povestea nervoasă la telefon: "Mi s-a oferit un rol cu -15% la salariul meu de acum 2 ani, la "mutat hartii". Nu am mai făcut ceva așa plictisitor din facultate. Mi-au dat 1 zi să mă gândesc, de asta te sun. Mi se pare nedrept."

Poate și tu ai pățit ca Adina? Ei bine, află că e obligația lor să îți ofere un rol similar dacă postul a fost desființat. În niciun caz mai jos salarial. Și 6 luni nu au voie să te dea afară. În realitate însă:

1. Mulți angajatori păstrează persoana care a venit ca înlocuitor pentru ca i-au făcut contract pe nedeterminată, sau nu te mai doreau oricum sau șefului îi place mai mult de angajatul nou.

2. Dacă semnezi un act adițional, orice "drept" al femeii întoarse din CCC inclusiv obligativitatea de a te păstra 6 luni angajată, dispare!

3. Discriminarea este reală chiar dacă uneori e mai puțin evidentă. Uneori replicile care rănesc sunt bine gândite și folosite ca "picătură chinezească" să te facă sa pleci, sau nemulțumirile sunt exagerate ca sa muncești în plus, să "demonstrezi" că nu mai ai "mommy brain".

I-am zis: "Îmi pare foarte rău Adina! Unii oameni sunt defecți. Eu te sfătuiesc să nu semnezi și să discuți cu o persoană de decizie, altfel revine avocatul tău pe cai oficiale către ei. Cine are jobul tău?"

Răspunsul m-a făcut să râd nervos: "un bărbat care între timp a devenit tată. Cică: 'are un bebe mai mic decât al tău'."

Caz tipic de "motherhood penalty" și "fatherhood bonus". Citisem recent despre asta. E dovedit statistic că mamele sunt penalizate când revin. Ori "mai inocent" prin neactualizarea salariului (nici măcar inflatia!) ori cu discriminare vădită cum e în cazul Adinei, pe motiv de "mommy brain" îți oferă "ceva mai ușor".

Impresia angajatorilor este falsă, iar adevărul este altul:
❌ O mamă are alte priorități, deci nu poate face treabă serioasa imediat ce revine la munca.
️✅️ O mamă căreia ii se oferă flexibilitate și nu i se pune condiția "ori te invoiesti sa iți duci pustiul la dentist, ori esti manager, ambele nu se poate", este mai constiincioasa și loiala decât un angajat nou
❌️ Abilitățile mamei sunt depășite și viteza de reacție e mai mica, mintea e "ruginita"
✅️ Mama are abilități în plus, inteligenta emoțională mai ridicata, mintea e aceeași. "Mommy brain" NU ESTE REAL. Cel puțin nu după +1 an de ccc.
❌️ Absenta ta ne-a dat mult de furca, am dus greul fără tine, deci acum e timpul să suferi și tu, pentru ca ne-ai lăsat singuri și habar n-ai prin ce am trecut noi, colegii tai, când nu ai fost aici
✅️ Fiecare a avut propria călătorie: mama una personala, colegii una profesională. Sentimentul de abandon e de dus la terapie și nu de pus în cârca mamei. Mama doar a scos din ea un copil și i-a fost alături ~2 ani.

Sistemul e greșit. Oamenii greșesc. "Torționarii" se gândesc doar la bottom line. Mai trist e că adesea torționarii sunt mame.

Șefa Adinei are și ea copii. Sunt deja mari, ce-i drept, iar pe vremea ei CCCul era un lux inexistent.

Tu cum te pregătești mental, emotional, profesional pentru întoarcerea la muncă după o pauză motivată?

Am plecat o săptămână să mă aerisesc și să mă detașez puțin. Și să fac "nimic". La dolce far'niente aduce idei noi, le cerne pe cele vechi, mă ajută să mă ridic puțin deasupra să văd altfel ceea ce fac.

Mi-a fost mult mai ușor de data asta să eliberez săptămâna asta în calendar. După 22 de ani în antreprenoriat amestecat cu corporație, ong și consultanță în diverse proporții, în majoritatea perioadelor cu linii de activitate multiple în paralel și 5.5 ani de când suntem 3.

Totuși mi-a fost greu să zic "nu". Așa că am spus "am calendarul plin" și am continuat să fac programări din 3 februarie încolo. Am umplut calendarul până pe 3 martie. Un motiv în plus să mă deconectez săptămâna asta. Mi-am luat doar telefonul. Dar nu am zis "plec în vacanta" decat celor care simt eu ca înțeleg ca e ceva firesc. Multe dintre clientele mele sunt mai dure cu ele însele decât sunt sefii/sefele lor cu ele. Vacanta mea e o aroganta în ochii lor. Pentru acelea dintre voi care gândiți asa, țineți minte: odihna este ceva firesc, nu un privilegiu! Dacă vrei echilibru. Dacă nu…ii vei lua CM în loc de CO.

Ei bine, am muncit de două ori mai mult în săptămâna pre-vacanta. I-am ajutat pe toți pe care i-am putut ajuta. Am refuzat ce nu a mai încăput. Am pus la punct si atelierul de pe 7 februarie. L-ai vazut? Cu toate astea am pus 1kg pe fond emotional pentru că am stat pe loc, "m-am legat" de birou, mai mult decât de obicei și corpul meu a ronțăit energia neconsumata.

Cu toate astea tot simt o oarecare vinovăție ca nu am ajutat mai mult. Pentru ca din SCARF am reușit sa ma "vindec" de 2 litere, dar mai e un pic de lucru. A de la autonomie, e cel mai important driver pentru mine. Apoi S de la statut, care nu are de-a face cu vreo mărire sau titlu, ci cu impactul pe care îl am și legacy mai mult. Apoi C de la certitudine, întotdeauna m-a lăsat rece. F de la fairness / corectitudine am învățat încă de la grădiniță ca e în cantități reduse în lumea asta și cel mai bine e să lupți pentru ea dacă o vrei, dar să nu o aștepți și să nu o iei ca pe ceva firesc. Mai e R-ul de la relatedness / conexiunea cu ceilalți. Aici mai am de lucru. De asta m-am simțit vinovata ca am refuzat sau programat clientele în martie ca atunci mai e loc. Am primit și întrebări de tipul "cum adică nu mai e loc?". Pai…sunt un singur om, orele sunt limitate, simți că lipsește F = fairness? Fii responsabila și planifica-ti viitorul profesional mai strategic, nu de azi pe mâine. Mno…deci cu R mai am de lucru 🙂. Trebuie sa îl redefinesc ca dacă îl desființez, cum as mai putea empatiza cu clientele mele?

De asta am pus reducerile pe site 🙂. De vinovatie că nu am cum să ajut. Cam twisted, nu-i asa? Doar pe jumatate. Cealalta jumate gandeste pe termen lung, la venit pasiv, imputernicire, agency, cum zicea ieri o participantă de la Dare. Do. Academy - programul în care poti lucra cu mine să iti iei tot ce ai nevoie, cu agency!

Viata ta profesională cum e: "mutări strategice" sau "carpe diem"?

"Nu vreau să pun nicio poza în CV. Nu ma simt confortabil sa fac asta."

Eu, cerebrala: "Da, pozele pot genera prejudecăți sau bias-uri cognitive și folosirea unei poze în CV poate duce la excluderea ta din procesul de selecție. Totuși exista multe motive "pro" poza. Esti sigura ca nu vrei sa punem una simpla, în cămașă, pe fundal monocrom, cu parul neprins și putin ruj? Pe un A4 are doar 2cm pătrați, e doar pentru a face CV-ul mai prietenos."
Apoi pica bomba: "Nu îmi place cum arat. Nu îmi place fața mea. Nu vreau să punem poză."

De obicei, nu insist, dar întotdeauna vreau sa ma asigur ca o clienta are toată lista de plusuri și minusuri înainte sa ia o decizie.

Zic: "Sunt sigura ca poți face o poza la lumina bună, într-o bluza care îți place, zâmbind putin. Vei transmite deschidere, CV-ul arata ca nu ai nimic de ascuns. Varsta o pot calcula oricum în funcție de anul terminării studiilor, deci dacă e sa fie cu prejudecăți, se găsește oricum un motiv."

Răspunsul final a fost "nu". Pe dinăuntru m-a întristat rău de tot. Am mai făcut CV-uri fără poza pentru tari în care e specific acest lucru, dar în România, CV-urile cu poza (orice poza cu tine) au mult mai multe vizualizări. Profilul de LinkedIn cu poza e are 17-25% mai multe vizualizări. Dacă are și poza optimizata pentru algoritm, apare în search cu 40-50% mai des decât alte persoane cu același rol.

M-am intristat, am respirat adânc, și am lăsat orice logica de-o parte. Era clar ca subiectul necesita câteva ore bune de terapie, nu aveam cum sa discutam despre asta în 30 de minute de briefing pentru rescrierea unui CV "croit pe masura". Dar…am dat peste un citat care se potrivește taaare mult și vi-l las și vouă asa…de final de saptamana.

“If tomorrow, women woke up and decided they really liked their bodies, just think how many industries would go out of business.”

Ție îți place de tine? Măcar cât sa te simți ok pentru "uzante", gen, să pui o poza tip pașaport în CV? Pui sau nu?

Eu am o burtica aparte. Vase sparte pe față și decolteu. 2 operații cu cicatricile lor. 2 semne din naștere. Un dinte ciobit. Deviație de sept. O măsea de minte nu a ieșit niciodată. Parul se îngrașă prea des. Am piciorul prea lat pentru 36 dar prea scurt pentru 37. Am sânii șosete de la gravitație și alăptare. Ma incrunt când stau pe gânduri. Am făcut intoleranta la lactoza după 40 și am dezvoltat simptome de Rendu-Osler după 30. Am 12kg în plus fata de când aveam 18 ani.

Am și 2 gropite și un ras molipsitor dacă vreau. Am și o privire pătrunzătoare ce poate transmite orice dacă vreau. Am o clavicula s3xy (nu mi-a zis nimeni, eu sunt îndrăgostită de ea). Am niște gambe de sportiv de performanță care sunt mandra ca nu încap în orice cizma. Am niște sâni care au alăptat eroic pana la auto-intarcare. Pot sa ridic o sprânceană sa te pun pe gânduri. Pot (inca) sa fac tot felul de mișcări sportive.

Asta e rațional ce am scris aici. Emotional, ma iubesc! Și fără makeup, și cu burta, îmi iubesc talpa nici 36, nici 37. Sunt suficient de sanatoasa încât să nu am nevoie de doctori decât o data la câțiva ani. Sunt suficient de bolnava încât să am nevoie sa mănânc selectiv.

Am dat din casa suficient? Ma iubesc și sper ca fiecare femeie sa își propună sa se iubească mai mult. Fără sa aștepte validare, să încerce să se încadreze în cine știe ce reguli.

F**K all this! Razi, pune în ruj și bucura-te de viață în orice marime, inclusiv în 2cm patrati, pe CV!

“Vreau sa ma angajez ca să ma salvez de mine insami. Poate dacă o sa lucrez pentru altcineva, o sa muncesc ca un om normal, cu program decent, nu o sa ma chinui singura.” E mărturisirea Irinei (not her real name).

Irina e una din multele antreprenoare cu care lucrez. Ea isi doreste sa închidă afacerea și să se angajeze. Sa dea independenta financiara obținută cu overtime, pe o “liniște mentala” de care își amintește de acum ceva ani, de la un job pre-pandemie.

Cine zice ca e ușor sa lucrezi pentru tine, ascunde ceva. Cine zice ca e ușor sa lucrezi pentru altii, ascunde si ea ceva. Sau poate ambele persoane au descoperit formula minune prin care inchid orice ganduri, ambitii si obsesii pentru a “rezolva” si a “face”, la ora 17.00 fix. Apoi sunt 100% prezente cu prietenii la bere, cu copiii la joaca, în sala de sport sau plimbandu-si cainele.

Te inteleg. Am închis un business și m-am angajat. Apoi am renunțat la un job și am început un nou proiect pe cont propriu. Am repetat ciclul asta de multe ori. De fiecare data cu speranța, optimism, un gust amar, tristețe. Uneori le simțeam pe toate amestecate, în același timp.

De fapt, tipul de contract a contat doar în mintea mea. Realitatea mea era aceeași indiferent dacă lucram pentru corporatii, CTOs, ONGuri sau pentru mine: ma duceam singura la epuizare ca atat știam.

Pentru ca munca e de fapt mai grea când pui pasiune. Poți sa arzi mai repede.

Pasiunea nu ia ostatici, nu are limite, nu tine cont de contracte. Cel mai probabil e ori moștenire genetica, ori “s-a luat” din contextul în care ai crescut. În ambele cazuri, e incurabila.

Am numărat la un moment dat 22 de roluri în 20 și ceva de ani de munca. Indiferent de contract, toate m-au dus în burnout. Uneori mai mic alteori mai mare, de câteva ori grav.

Sa îți spun un secret: e irelevant dacă lucrezi pentru tine sau ești angajata! Dacă e sa te frigi, găsești tu unde sa te faci scrum.

În timp, am găsit ce funcționează pentru mine. A durat și a durut. A meritat. Am încredere ca și Irina își va găsi calea. Sunt alături de ea când îmi cere, cu ce îmi cere.

E decizia ei daca isi inchide business-ul sau mai continua. I-am “tradus” povestea intr-un CV croit pe masura ei si am pregatit-o pentru interviu. Asta mi-a cerut.

Dacă va face o greșeală sau e cea mai buna decizie din viata ei, poate afla în 2 moduri: se angajează și vede cum ii e în 1-6 luni, sau investește timp sa se cunoască dincolo de tendința compulsiva de a da mai mult decât poate si continua ca antreprenoare, găsind soluții pentru a-si păstra echilibrul.

Modul 1: Angajarea după antreprenoriat presupune sa schimbe ceva în mediu, la exterior, să exploreze si sa se adapteze la ce va găsi. Este pentru unii. Realitatea zice ca dupa antreprenoriat, e pentru putini. Bias-ul recruiterilor întărește realitatea. Deci ai nevoie de rezilienta, sa fii ok cu intrebari incomode, sa convingi ca nu fugi la următoarea idee de business. Sa ai răbdare și încredere în cei ce te angajează si iti acorda incredere. Sa bagi timp.

Modul 2: Continuarea ca antreprenor presupune sa schimbi ceva în interior, la tine, la modul în care faci lucrurile. Este pentru unii. Sa explorezi alte modele de afaceri, tehnologii pentru eficiență și să adaptezi business-ul la propriile resurse pana când vei ieși din burnout. Nu are haz sa lucrezi pentru tine și sa urăști ce faci pentru ca ești nedormita si te platesti execrabil. De asta majoritatea antreprenorilor esueaza în primii 3 ani. Deci ai nevoie de odihna, deschidere, lucru cu tine, claritate pe ce îți dorești de la business și să te convingi pe tine ca ramai și nu fugi la primul job cool care parca “a fost creat fix pentru tine”. În final, și aici trebuie sa bagi timp și cel mai mult timp vei lucra cu cea mai dificila persoana: cu tine!

Irina vrea să încerce modulul 1. Care crezi că este cel potrivit pentru tine?