Is it playtime? Yes. Anytime!

Când eram mică, mă jucam mult timp singură. Îmi amintesc cum timpul se dilata si dormitorul meu era un tărâm plin de posibilități, unde eu eram singura creatoarea atotputernică a poveștilor.

Deși îmi făceam de lucru singură chiar și când aveam bonă pentru că era doar pe post de paznic, deci eram "on my own" la joaca în casa, îmi imaginam lumi noi, construiam povești complicate... mă simțeam adesea tristă.

Era acel gol pe care nu-l puteam umple, o dorință de a împărtăși jocul cu cineva. Dar, cu timpul, am învățat să mă descurc, devenind tot mai pricepută în jocul solitar. La școală deja știam să scriu și să citesc așa că până în clasa a 4a umpleam restul timpului observând și desenând. Am devenit arhitectul lumii mele, indiferent de spațiul fizi în care ma aflam, iar acest lucru mi-a dat o putere de care habar nu aveam atunci: concentrarea atenției, ascultare activă, observare sau din contră ignorare completă 150%, evadând spre "ceva mai captivant" undeva in mintea mea.

În studenție, viața mea s-a schimbat. Mi-am făcut colegi de joacă. Un start-up, o recrutare, un Planning Meeting de 3 zile, pana la training-uri în nordul Poloniei cu 600 de participanti internationali, viața însăși devenise un joc-joaca. Nu conta dacă pierdeam sau câștigam, ce era important era cum se desfășura jocul. Pe lângă experinta în sine, calatoream mii de kilometri, dincolo de pereții camerei mele, de data asta, la propriu.

Învățam din fiecare experiență și, chiar dacă uneori eșuam, zâmbeam și mă ridicam. În fond, esența jocului nu era finalitatea, ci călătoria. Mi-am spus mult timp asta, imbatandu-ma cu apa rece. Adevărul e ca îmi place sa câștig, dar în competiție cu mine. Doar cu mine. O fi bine? Despre asta alta dată poate.

Odată ce am devenit adult, am simțit o presiune tot mai mare. Colegii de joacă, acum parteneri de muncă, așteptau de la mine rezultate concrete și era fain și asa cand exista un sistem, usi deschise, minti deschise.

Pana cand m-am intors in Romania si am dat mai mult decat aveam. Făceam eforturi, să îndeplinesc standardele impuse, să mă ridic la nivelul așteptărilor într-un sistem cu usi închise, minti închise și eforturi mari de a găsi acei "oameni care sfințesc locul" ca să putem construi ceva împreună. Încet-încet, bucuria jocului s-a diminuat, iar greutatea a crescut prea mult. Impactam mii de vieți și era un privilegiu, mulți admirau ce făceam, putini săreau în barca sa dea o mana de ajutor. Admirația de dincolo de gard nu te încălzește cu nimic când ti-ar mai trebui oameni în teren și tot ce primești e "faceți o treaba extraordinara!". Pe bune?

Apoi, problemele de sănătate au apărut și m-au obligat să mă opresc. După ce ani întregi am dat totul celor din jurul meu, am ajuns să mă simt epuizată, fără energie pentru mine. Așa că am decis să mă recentrez. Mi-am retras atenția de la colegii de joacă și privilegiul de a impacta mii si zeci de mii de beneficiari anual si am început să mă concentrez din nou pe jocul meu. De data aceasta, jocul era diferit – era despre mine, despre bucuria de a fi cu mine însămi, fără teama de a dezamăgi pe cineva. Credeam ca ma voi plictisi în soloprenoriat. A fost eliberator.

Acum sper ca stii si tu ca jocul este important la orice vârstă, s-a tot scris despre asta. Dacă ai uitat cum să te joci, întotdeauna poți reînvăța, și asta poate chiar să-ți amâne provocările mentale ca Alzheimer-ul.

Si mai important...e dureros să-i dezamăgești pe ceilalți, sa simti ca ai fi putut face atat de multe pentru atat de multi oameni, iar tu te-ai "inchis în camera ta" si ti-ai redefinit spatiul de joaca, dar e și mai trist să fii o dezamăgire pentru tine însăți. Te vezi în oglinda în fiecare dimineata. Si daca o sa faci Alzheimer, tot tu cu tine esti. Iar să poți crea, construi și să te distrezi singură, fără să te iei prea în serios, este un dar.

Fă-ți cadou darul jocului, joacai weekendul asta...locul tu "îl sfințești".

Duminica spre luni am dormit doar 5 ore, asa ca ieri am fost puțin antisocială. Dacă tot m-am trezit la 4 dimineața, am citit. Apoi am lucrat. Am continuat ziua cu mai multă oboseala, dar am dus-o pe picioare și am închis laptopul mai devreme.

Faptul ca îmi fac programul singura, în funcție de oboseala, dorința de învățare, energie pentru muncă, este un privilegiu.

Uneori e greu de dus acest privilegiu și mulți ani am alternat antreprenoriatul cu contracte de munca. Alteori am avut mintea și corpul suficient de odihnite sa continui singura pe drumul pe care mi l-am ales. Alteori as fi vrut doar sa dorm vreo 6 luni.

Ce vreau sa zic este ca fiecare angajat are un fel de "viata la raft" ca orice produs. Ori dacă tu îl epuizezi și îl ții obligat-fortat pe același rol de ani de zile, crezi ca îți creste ROI-ul de pe urma lui? Crezi că are o viata pe raftul tău mai lunga? Eu cred ca in condiții neprielnice, va expira mai repede.

Îți las niște statistici ca să vezi ce bomban aici, și dacă le știi, poți să dai mai jos la concluzie deja.

Am dat și peste niște statistici și vreau sa va pun pe gânduri cu ele. Sunt despre SUA, însă cred ca și noi suntem tot pe acolo:

40% din angajati se simt blocati /stuck și epuizati/ în burnout

Acest procent creste cu mărimea companiei. Este 36% în firmele mici și ajunge la 46% în corporații

Studiul ia angajații la general, va imaginați aceste procente în cazul working moms? Sau al femeilor care au griji multe și acasă?

47% din angajații din companiile mari spun ca se simt epuizați, iar media națională e 41% în SUA

Cercetările separate arată că epuizarea, care apare atunci când stresul se acumulează fără a exista metode de a-l gestiona sau reduce, poate afecta grav bunăstarea angajaților și misiunea organizațiilor.

Epuizarea este mai frecventă în companiile care oferă flexibilitate limitată și oportunități inegale de promovare, printre alți factori.

Dincolo de orice emoții, pragmatic vorbind, putem calcula fiecare urmatoarele numere:

Cate luni din 2024 te-ai simțit stuck la munca?

Câte luni din 2024 te-ai simțit epuizata?

Cât din timpul rămas și învățat ceva?

Cât din timpul rămas te-ai odihnit sau relaxat?

Cât din timpul total 1+2+3+4 ai fi putut avea randament mai bun dacă erai mai bine mental și emoțional?

Cati bani a pierdut compania de pe urma ta? Cati bani ar fi trebuit să îți plătească angajatorul în plus pentru 1+2?

Dacă e grea matematica la ora asta, te las eu cu o concluzie asa de "gut feeling" după ce săptămâna trecuta au plâns în coaching individual, de epuizare, jumătate din cliente.

CONCLUZIE:

Responsabilitatea pentru starea ta de stuck și epuizare e împărțită și angajatorii rar fac ceva real în privința asta. Felicitări, responsabilitatea e la tine 100%. Wow...ca în antreprenoriat? Hai înapoi la firul rosu: o minte trapped în stuckness și un creier și un corp epuizate, NU au cum sa crească, să învețe, să mai facă ceva și pentru sine.

ADEVARUL DUREROS:

Vei reuși sa faci "ceva și pentru sufletul tau" atunci când, schimbi cearșafurile, dormi, mănânci sănătos, închizi uși, pui limite, te relaxezi.

Am crescut într-o familie în care se creau contexte de învățare și eram încurajați să încercăm să facem "cum putem", dar să facem. Să facem bastonașe, prajituri, să desenqm, citim, să spunem ce gândim (dar doar acasa), să ne jucam de-a ce ne taie capul eu și fratele meu.

"Te iubesc" se spunea mai rar și era de la sine înțeles ca era asa, iar dacă apărea o situație mai tensionata, inițial se glumea. Ironia dezamorsa multe. A fost un spațiu foarte safe și susținător al procesului de învățare, fără stress legat de obiectiv. Mulți ani am crezut ca de asta învățarea continua e ca apa pentru mine, imposibil sa renunț la ea ca altfel mor de sete.

Pana pe la 30 de ani îmi spuneam o altfel de poveste despre invatarea din copilarie: "vroiam sa reușesc printre primii ca să ma iubească părinții mai mult, ca să fie mulțumiți de mine" etc. Astea erau în mintea mea și eram convinsa ca ai mei m-au împins spre performanta.

După "schisma" de la 35 de ani când m-am întâlnit cu învățarea autonoma în Universitatea Alternativa, mi-am operat genunchiul și am rămas însărcinată, lucrând cu vreo 60 de elevi de liceu în IceBreaker, am săpat după amintiri și discuții cu ai mei ca să pricep ca, de fapt, aceasta perseverenta, caposenie, încrâncenare pentru reușită și setea de a fi printre primii, e a mea. De la mine, pentru mine. Ca și cu și fără micile evenimente pozitive sau negative de pe parcurs cu diverși profesori sau șefi, sau clienți, capoasa am fost, încrâncenata rămân.

Recent am aflat și de ce.

Eu sunt îndrăgostită de proces. Sunt dependenta de calatorie. Ma bucur de ea cu fiecare por. Sunt 100% prezenta când sunt în ea și caut asta. Și ca să fie o călătorie faina, e important pentru mine sa fie îmbunătățită de fiecare data, sa învăț cât mai multe din ea n din proces. De asta presiune pe rezultat. Dar presiunea pe rezultat e mai mica decât prezenta în călătorie.

Am aflat zilele astea ca e o trăsătură (sau abilitate) ce ajuta la dezvoltarea copiilor în adulti "mentally strong".

Ce fain ar fi să putem antrena acest mental strength, asa-i? Cum faci flotări pentru masa musculara, să ai o rețetă și pentru "masa mentala".

Well, exista astfel de "flotari" și sunt 6:

Setea de a afla "de ce?" - aia din toddlerhood, dezgroap-o și foloseste-o și la vârsta adulta, este curiozitatea și e prețioasă

Urmeaza-ti curiozitatea cu autenticitate, fa pentru tine, nu pentru a obține aprobarea celorlalți. Pe cine mai încerci sa mulțumești? Pe părinții tăi de 60 de ani? De ce mai contează? Au ei alte griji și tu ești adult în toată firea

Ieși din bula ta și pune realitatea în context. Ai ales să trăiești în România? Asuma-ti ca educația e cum e, aici. Termina cu vaicareala și găsește o soluție punctuala. La nivel sistemic lucrurile se schimba extrem de greu. Navighează sistemul sau pleacă în altul.

Procesul e mai important decât rezultatul. Acel "atunci când voi achita toate ratele, o sa pot sa ma relaxez" etc e la tine în minte. Tu ești șefa pe rezultat, dar ești sefa si pe proces. Și pe canapea și pe creier.

Nu te mai bloca în "nu e corect". Ori dai foc, ori faci revoluție, ori accepți și te întorci la nr. 3

Concentreaza-te pe ce poți controla și nu te lua prea în serios. Asta e de la bunica - dacă nu ai ce-i face, da cu sarcasm. Dacă ai ce face mergi la nr.1.

Parca suna mai bine în engleza asa ca scriu concluzia în engleza: Progress not perfection. You find progress in the process. You enjoy the process when you get mentally strong with these 6 types of push-ups.

Din cele 6, tu pe care le faci?

Prietenie sau doar colegialitate? Despre granițele relațiilor și frumusețea varietății lor.

Am cunoscut-o pe Andreea când lucram în Zurich, un oras mult mai rece decat Frankfurt unde lucrasem anterior. Andreea (not her real name) era colega în bancă, făcuse un doctorat în Zurich și se casatorise acolo.

In Frankfurt m-am integrat rapid pentru ca erau foarte multi expati si oamenii erau mai deschisi. În Zurich insa, îmi doream sa raman si am decis să fac eforturi sa mă integrez cât mai rapid atât la locul de muncă, cât și în viața socială.

Am făcut un efort deosebit să mă împrietenesc cu toți colegii, încercând să creez legături macar la fel de apropiate ca în Frankfurt - tot timpul comparam cu Frankfurt, avand iluzia ca tot "germanici sunt".

Andreea mi-a părut o persoană cu care aș putea avea o relație de prietenie profundă. Totuși, în timp, am realizat că acest efort mă epuiza pentru ca ea cred ca era auto-suficienta si avea destui prieteni. Cercul ei de prieteni era complet, deci ce sens avea sa investesc energie inutil într-o relatie pe care eu doream sa o etichetez ca prietenie, pe cand pentru ea eram doar o cunostinta de la munca.

In Germania invatasem ca nu toate relațiile trebuie să fie la fel de intense. Îmi luam acum încă o lecție și mai dura în Elvetia: "cercul interior e ok sa aibă 3 persoane".

Cautand sa aflu ce inseamna "cercul interior", am descoperit **Modelul celor 5 straturi de intimitate**, care mi-a deschis ochii asupra faptului că fiecare persoană își are locul ei în viața noastră, cu un nivel diferit de apropiere.

Cercul interior: Oameni foarte apropiați, precum partenerul meu de viață sau prieteni de suflet.

Prietenii apropiați: Persoane cu care împărtășesc multe experiențe, dar nu la fel de intense ca cele din cercul interior.

Prietenii casual: Ne simțim bine împreună, dar păstrăm o anumită distanță emoțională.

Colegii sau cunoscuții: Cei cu care interacționăm mai mult în contexte formale, cum ar fi la locul de muncă.

Cercul cunoștințelor vagi: Persoane pe care le cunosc doar superficial.

Am înțeles că Andreea se potrivea mai degrabă în **cercul cunostintelor vagi**, în timp ce colegii de echipa făceau parte din **colegi sau cunoscuti**.

De ce am împărtășit azi povestea asta?

1. Pentru ca dacă îți dorești să apelezi pentru un serviciu la o cunostinta, șansele ca ea sa te ajute, sunt mici. Relațiile intre adulti se țin cu investitii - cel puțin de timp, energie, atenție. Eu eram obișnuită cu prieteniile din AIESEC. Well, între adulți e altfel si mai ales în alta tara e altfel.

2. Pentru ca dacă te obosesc mulțimile și fugi de evenimentele cu mulți oameni, networking-ul îți dă dureri de cap, e posibil în mintea și sufletul tău sa încerci (poate chiar inconștient) sa "ii muti pe toți în cercul de prieteni apropiați". E epuizant când reciprocitatea lipseste.

3. La locul de muncă îți poți face mai multe tipuri de relații, "acoperind" mai multe cercuri, însă e greșit sa crezi ca e locul potrivit pentru a acoperi TOATE nevoile de relaționare acolo.

Este normal și sănătos să avem relații diverse, iar fiecare persoană poate ocupa un loc diferit în viața ta. Nu toți trebuie să fie prieteni apropiați și când te vei maturiza emotional, vei putea accepta asta. Eu am invatat-o the hard way, în Zurich.

Tot atunci, vei putea merge la evenimente fără să te epuizeze conversațiile superficiale, întâlnirile întâmplătoare, atenția pe care ti-o cer x și y etc.

Tot atunci vei putea cere unei cunoștințe sa te recomande pentru un job la ei în firma, oferindu-te sa o ajuți și tu când va avea nevoie.

Tot atunci vei "rupe usa" la finalul programului de lucru, ca să faci loc de ieșit la bere cu prietenii apropiați și cei casual, ca să îți echilibrezi sănătos valoarea de "apartenenta" dincolo de birou, ca atunci când e nevoie sa îți dai demisia, să poți face asta cu inima ușoară.

Normalizează folosirea expresiilor precum "amic", "prieten", "cunostinta", "prieteni din copilarie", "confidenta", "o mamica din grup", "o prietenă foarte apropiata", "colega de la munca", "colega de banca", "vecinul" etc. pentru ca ai fi epuizata dacă toți ti-ar fi "cei mai buni prieteni". Doar în copilărie poate sa fi trăit o perioada cu iluzia asta. It's time to grow up, chiar dacă mai ieși la joaca și acum.

Te invit sa faci un exercițiu de imaginație și să așezi cei mai apropiați 25 de oameni din viața ta pe cele 5 cercuri și apoi sa îmi spui în comentarii, tu ce vei putea face mai ușor, după ce vei organiza oamenii din viața ta pe cercurile în care aparțin?

Photo Credits: Photo by Annie Spratt on Unsplash

Curiozitatea e la loc de cinste pe lista abilităților viitorului. Cine vrea să reușească profesional și aș zice eu, să se ferească de boli mentale degenerative, ar face bine să fie curios. Să exploreze și să revină la ”drawing board”, fără jenă sau limite auto-impuse legat de ce poate creierul omului adult. Creierul poate. E dovedit științific, deci scuzele pentru lipsa de dezvoltare profesională sau măcar de învățare continuă, sunt doar în mintea ta.

Pentru mine curiozitatea și apetența pentru învățare, au fost nesemnificative mulți ani. Erau acolo, în spatele dulapului, iar diplomele, networking-ul și cunoștințele ”hard” erau în față, în orice pitch personal.

Până într-o zi când am aflat despre un client corporate pe care îl apreciam deosebit de mult, că nu a terminat facultatea. Știu exemplul lui Steve Jobs, dar alta este când cunoști un om, aproape de tine care se potrivește profilului. În momentul în care am aflat asta, am fost foarte confuză tocmai pentru că pe mine mă contractase pentru diplomele și studiile pe care le aveam. Pentru el acestea erau dovezile că învățam continuu și a avut nevoie de ele pentru crește în ochii săi și a îl convinge că firmele noastre pot colabora cu succes. Dezamagirea a fost și mai mare când m-a prezentat partenerului său începând fix cu faptul că sunt ”inginer informatician”, specializarea de pe diplomă.

Poate și tu ai primit mesaje amestecate? Situații în care oamenii te apreciază pentru mintea ta, dar se mândresc cu tine pentru diplomele tale? Proiecte pe care angajatorul sau clientul are foarte mult de câștigat de pe urma curiozității tale, setei nestăvilite de research, analiză de date și prezentarea acestora în concluzii edificatoare pentru a lua decizii strategice? Daaar te felicită că ți-ai luat certificarea de PMP, nicidecum că ai contribuit cu un strength nativ sau o abilitate pe care ți-ai dezvoltat-o în timp, dar o ții în spate, în colțul lacului ca pe rățușca cea urâtă pentru că nu i se dă importanță?

Ei bine, la un deceniu-ish de când Sir Ken Robinson povestea despre importanța curiozității, a ajuns aceasta în atenția publicului și la loc de cinste în listele celor mai dorite abilități ale lui 2030. Doar că între timp au trecut totuși niște ani, așadar abilitatea asta are o ”nepoată” mai complexă: learning agility.

Am mai scris despre learning agility, aici și obsesiv, în fiecare an o aduc în atenția ta printr-un atelier de sine stătător sau în cadrul unui program mai elaborat.

De fiecare data am primit reacții pozitive și apoi uitare de ”peștișor auriu”. Pentru că e greu să o antrenezi și poate fi și un drum singuratic. Pentru că într-o țară care da doar 2 bani pe educație, e anti-curent să fii super-learner.

În atelierul de vineri 11 octombrie de la 13.00 la 14.00 pe Zoom, vei învăța și tu cum să îți structurezi procesul de învățare și să folosești strategii eficiente pentru a face loc în viața ta pentru o super-abilitate care va fi fundația stabilă a dezvoltării tale indiferent de ce diplome mai sunt ”la modă” sau trebuie să scoți în față.

E un moment grozav să investești în tine și să descoperi cum learning agility te poate propulsa înainte. Vei pleca cu un plan, încredere în tine și poate chiar câteva noi conexiuni profesionale. Dă-mi un mesaj direct 0760 137 488 și îți las link-ul de acces. 🎯 Te aștept cu drag!

Echilibrul a ajuns în atenția mea prima oară după "depresia-de-Elvetia" in 2008, apoi când am reinvatat sa merg după operația de LIA la genunchiul stâng în 2018, apoi când pustiul meu a învățat sa meargă, în 2020.

În principiu ideea de "viata echilibrata" a devenit importanta după o "criză". Unele au fost mai mici, altele au fost "lifequakes" ce au fost starter pentru perioade diverse de tranziție.

Am simțit tot curcubeul de emoții.

În Elveția am fost foarte down spre finalul contractului, mai ales în "vacanta (lor) de schi" când întreaga clădire era goala. Am avut insomnii pana când am decis sa ma epuizez fizic. Am cumpărat o bici eliptica și ma uitam la 2-3 episoade de S3x and the City mergând pe ea. M-a salvat mersul pe jos practic. Apoi s-a născut Rent eBrains care a fost my business of choice and love, pentru ~12 ani

După operația de LIA, mersul pe jos a fost obiectivul însăși. Sa reinvat, cum se merge. Sa scolesc un tendon sa fie ligament și să scap de cârje, cu flexie și extensie completa înainte de Revelion. Am reușit pana la Valentines Day. Anyhow, pe lângă calmante și multa kineto, aici m-a salvat coachingul în învățare autonoma. A fost o experienta mișto - practic m-am pus pe învățat pentru ca nu puteam sa merg. Pana am putut sa merg și mi-am regăsit echilibrul.

Când a început puștiul sa meargă, am luat un Thule cu 3 roti pentru alergat în timp ce plimbi copilul. Best investment ever. Am alergat puțin și am mers mult. Am parcurs atunci vreo 500 de ore de cursuri despre coaching, ascultandu-le în mare parte în timp ce mergeam și el își făcea somnul în căruț. Asta a fost echilibrul meu.

De fiecare data am decis că atunci când nu mai pot, mai pot un pic. Asta era expresia de push a kinoterapeutului cu care am lucrat.

Am mai decis un lucru. Pentru activități fizice si mentale, sigur mai pot un pic. Pentru muncă pentru altii...masor de 5 ori și tai o data. Am reușit sa ma țin departe de burnout scoțând "mai pot un pic" și adăugând "măsoară de 5 ori". Analizez orice propunere de colaborare sau contract de 5 ori. Call me risk averse, but I love the resulting balance în my life.

Pe lângă asta mersul pe jos are beneficii extraordinare pentru femeile peste 40 de ani: o circulație mai buna, oase mai dense și mușchi pelvieni apți. Cine știe, cunoaște la ce mă refer.

În plus, cercetările în neurostiinta tocmai au demonstrat ca "plimbarea de 10 minute" - tehnica lui Steve Jobs de a merge pe jos 10 minute atunci când nu reușea sa găsească soluții pentru problemele care îl framantau - funcționează. Science-based baby!

Deci, ai probleme? Keep walking. Orice problema are minim 3 solutii.

Ieri a fost frumos afara, asa ca după 5 sesiuni de coaching individual, am mers pe jos pana la terasa asta din pădure. Numără ceasul cât am mers, eu doar simt: echilibrat

Tu ce faci ca să aduci si sa SIMTI echilibrul in viata ta?

Photo Credits: Daria Zlatkina on Pexels

Era o zi de aprilie când am pus pe site de ceva vreme programul meu de lucru și se pare că am trezit sentimente amestecate în rândul potențialilor clienți. A fost un moment de epifanie, pe care îl tot am de ceva ani de când sunt antreprenor, dar parcă uit ca peștișorul auriu și mai trebuie să primesc câte o palmă din când în când ca să îmi amintesc.

Programul meu de lucru cu clienții este luni-vineri de la 11.00 la 16.00, ora României. Este o decizie asumată, prin care eu am grijă de mine, cât și de tine.

Hai să vedem cum:

Cazul 1: ”Aș putea să te sun la 19.00 azi?” În primul rând dacă pentru tine este o prioritate să lucrezi cu mine, ca la orice furnizor de servicii, te duci ”când are deschis”, chiar dacă ușa e doar una virtuală. Tot ca la orice furnizor, ai email și WhatsApp, și mă găsești pe toate rețelele mai puțin pe X, deci poți să lași un mesaj. Cum încă nu sunt Taylor Swift, nu am echipă de SM să răspundă în locul meu, dar și ceea ce fac e doar pentru unii, așa că, surpriză: răspund cam în maxim 3 zile. La ora 19.00 tu mai ai energie să vorbim despre lucruri serioase și mai ales ai mindsetul potrivit pentru a înțelege pe ce batem palma dacă agreăm să lucrăm împreună

Cazul 2: ”Aș vrea de la 16.00”. La 16.00 ”închid”, deci poți alege între 11.00 și 16.00. Da, și ziua mea are 24 de ore, doar că în business mai fac și altceva pe lângă întâlnirile cu clienții: administrative, contabilitate (aici am delegat), web content, marketing, design de training, design grafic, asta top of mind. În principiu pentru că sunt ”pro eficiență și digitalizare”, reușesc să lucrez doar 10 ore pe săptămână pentru business. De obicei dimineața devreme înainte să se trezească piticul sau printre sesiunile de coaching.

Cazul 3: ”Aș avea mintea mai limpede la un 8.30 am.” Și eu, dar diminețile sunt pentru familie și pentru mine. La fel și serile și restul timpului. Pentru că uneori putem lucra atunci când avem chef, alteori atunci când trebuie, indiferent de nivelul de energie.
Fac excepții pentru mamele cu care am o chimie deosebită, dar asta e altă poveste, despre chimie și colaborări pe termen lung 😊

Acum, revenind la ”programul de lucru”, pentru că toamna se numără bobocii, mi-a venit o idee și ți-o propun și ție: Urmărește ce faci 3 zile la rând și notează-ți în intervaluri de 30 de minute. Vezi pe ce se duce timpul tău. Cât timp e pentru tine, cât pentru alții. Cât pentru familie și prieteni, carți și o cafea faină, un parc cu aer bun, cât pentru serviciu? În MOD REAL.

Pentru că am o veste bună: timpul se împarte în timp pe care îl oferi și timp pe care îl păstrezi. Îl oferi pe bani sau voluntariat / a ajuta, pe emoții, pe conectare, îl păstrezi ca să te odihnești. Așadar ”timp disponibil” e un număr de ore diferit de ”timp liber”. E chiar o categorie diferită!

După ce stai cu ochii pe timpul tău pentru 3 zile, notând pe ce se duce timpul tău, mai fă un exercițiu de final. Calculează suma totală a veniturilor tale, împarte-o la orele de muncă, și vezi cât câștigi pe oră. Acum ia suma asta de venit pe oră, să zicem 50 de ron, și reevaluează-ți disponibilitatea de timp. Ai da 50 de ron pentru o oră în plus de timp liber? Sau ai scoate-o la mezat pentru a câștiga încă 50 de ron? Sau ai investi-o în tine? În învățarea ta, într-o sesiune de coaching de carieră, ca în 6-12 luni, când faci din nou contabilitatea timpului pe 3 zile, cifrele tale să arate mai bine?

Dacă ai vrea să înveți cum să înveți, pe 11.10 de la 13.00 la 14.00 țin un atelier online, gratuit, pe acest subiect. Lasă un comentariu dacă vrei să participi și să investești o oră din timpul tău în tine.

Ieri am citit mai multe mesaje cu situații de la cliente. Ce a zis un recruiter la un interviu, ce răspuns a primit după testul de logica, de ce nu a mai primit nicio veste după testul de Excel.

Well, o zi că obișnuită as zice, până la treaba cu Excelul. Clienta mea era foarte nemulțumită ca i-au cerut test de Excel. Noi discutasem anterior ca ar trebui sa se aștepte la asta și sa știe sa facă măcar niște pivoți. Acum, eu zic, clienta face, sau nu face. Ea decide când, ce, cât învață. E adult. Altfel ma făceam învățătoare.

Vreau doar sa zic atat: se cere Excel si e firesc!

Ma tot întreba "care sunt abilitățile viitorului? La ce trebuie sa ma pregătesc?" Eu ii spuneam, lasă viitorul, cauta pe Youtube un curs de baza despre Excel și clic-clic exersează și tu ce îți arată omul ala acolo.

Ca sa fie clar: Excel-ul îl poți încadra la Digital Skills dacă simți nevoia sa îl îmbraci mai fancy și să intre la abilitățile viitorului, dar e la fel de mult și despre trecut și despre prezent. E ca rujul, fir-ar! Ca rujul zilnic care arata un strop de îngrijire, ca îți pasa de tine.

Tot acolo pune și Word, PowerPoint, Drive, Teams și invata-le bine. Bucura-te ca le ai! Pentru ca sunt instrumente care îți fac viata mai ușoară. Am zis ChatGpt? Pai mai pot sa zic? Vorbim de artificii sau rachete?

Ai văzut ce greu e sa pui ciorba cu lingura din oala când nu găsești polonicul? Dar când nu găsești un om cu Excel cum o fi?

Alta situatie: "Nu scria în cerințe ca e nevoie de Excel".
Alta: "Trebuie sa învăț Excel. Ce curs îmi recomanzi sa îmi explice pas cu pas?"
Alta: "Eu știu Excel de baza, nu știu sa fac grafice"

Este 2024. Este subînțeles! Se angajează pentru Excel, se da afara pentru lipsa de Excel!

Azi e miercuri. Pune-te puțin în papucii angajatorului. Îți cere un lucru simplu - sa sortezi un tabel și să îi scoți pe aia top 10 din cele 500 de linii cu tot felul. Alegi neghina bob cu bob? Tipărești tabelul și ii cauți cu pixul?

Nu stii cum se face, dar stii cum sa afli singura cum se face și te descurci? Se numește self-directed learning = învățare autonoma. În forma ei cea mai de baza. Deci da…vrei un future work skill beton? Learning Agility se cheamă. Am scris despre el și pe blog, și pentru Republica și vorbesc despre asta de ani de zile. Încă nu e la moda in România.

Când vreau sa scriu ceva incisiv, scriu înainte să îmi beau cafeaua. Am calculat. Sunt suficiente 5 ore sa înveți Excel de baza cu pivoți cu tot. Nu intra la onboarding. Suntem în 2024. Intra la bun-simt.

Acum că am zis-o ma duc sa îmi beau cafeaua sa respir adânc. Urmează 5 sesiuni individuale de coaching azi. Ma bucur ca nu mai sunt trainer de competente digitale și fac altceva. Îmi amintesc însă foarte clar când explicam noțiuni de baza în Profesor în Online și cum absorbeau ca bureții oamenii aceia competente digitale, unii și la 60 de ani. Unii ca nu aveau incotro. Ziceau adesea despre elevi ca nu le mai place sa învețe. Acum aud de la angajatori același lucru despre adulți în toată firea.

Întrebarea zilei de la interviuri este: "Ești dispusa sa înveți lucruri noi?"

Hai sa vedem:

• Ți se pare o întrebare absurda ca e de la sine înțeles ca da?
• Ți se pare nepotrivita pentru ca ei trebuie sa îți ofere cursuri?
• Ți se pare aiurea pentru ca tu știi deja tot ce mișca?

Lasa-mi în comentarii răspunsul tău și hai să începem o discuție despre care e treaba cu învățarea, ce e firesc, ce trebuie sa plătească angajatorul, ce aduci tu?

Azi mă deschid și îți povestesc cum să găsești armonia între pragmatism și creativitate ca să îți transformi strategic cariera să se potrivească identității tale.

De când eram mică mă fascinau meseriile. La întrebarea ”Ce vrei să te faci când vei fi mare?” avem cel puțin 3 răspunsuri diferite în fiecare săptămână.

Azi dacă aș putea, aș vrea încă 300 de ani să mai încerc măcar 20 de profesii care mi se par fascinante. Lista crește pe zi ce trece și e nerealist să le încerc pe toate, dar “le trăiesc puțin” prin poveștile clientelor.

Primele încercări de a alege o meserie, au fost în clasa a 6-a când îmi doream să fiu ca tata, profesor de fizică și tata mi-a zis să aleg altceva că din învățământ se moare de foame. Am zis, ok, hai să vedem ce face mama, ca subinginer în fabrică. Mama mi-a zis că e greu pentru o femeie în fabrică, să aleg ceva mai feminin.

Așa că în liceu încă oscilam între facultatea de limba română, cea de limbi străine, cea de informatică, matematică și actorie. Ce explorare! Și îmi plăcuse. Tata le-a descalificat cu logică de fier pe cele umaniste pe motiv că dacă e să fiu poliglotă sau scriitoare pot face asta și terminând o facultate “de viitor”, de exemplu: informatica. Actoria ieșea din calcul fiind prea…artistică - pe principiul că “de extroverți lumea e sătulă”.

Aș putea spune că decizia a fost cumva luată împreună, dar “din cap”. Ce am simțit atunci a fost lipsă de claritate, proces, curaj și consecvență în alegerea profesiei. Mi-am promis atunci că voi găsi o soluție ca procesul ăsta să fie mai ușor pentru copiii mei. Să nu plece de acasă cu inima îndoită doar pentru ca mintea e convinsă că așa e cel mai bine.

Deci, aveam să devin programatoare. În timpul facultății am făcut voluntariat la modul cel mai serios, cu zeci de ore investite săptămânal în learning by doing și mi-a plăcut să fac recrutare și training. Apoi să înființez o firmă, am descoperit vânzările, mi-am făcut bani de buzunar din mediații la ce mă pricepeam: limbi străine și limba română. Mi-am continuat și pasiunea pentru analiza matematică și iată că eram deja în anul 3 și tot așteptam să facem și noi programare la modul serios.

A fost o mare dezamăgire această facultate pentru că nu oferea nicio certitudine. Singurul lucru clar era că după 4 ani de info ar fi trebuit să mai fac și un master. Consecvența a lipsit și ea, învățând câte puțin din toate și nimic în profunzime. Am decis să văd dacă sunt angajabilă și am ieșit din micul business cofondat cu alți colegi și am început primul job la 21 de ani, când încă eram în anul 3 de facultate, în resurse umane.

La finalul facultății a fost clar că acest ”mix” de people-skills din recrutare și training și gândirea logică și structurată din atâția ani de matematică, este ceva rar.

Atunci m-a trăznit pe mine că aș vrea să găsesc o profesie care le îmbină pe amândouă. Dacă aș fi eșuat, eram decisă să mă fac web designer sau recruiter, sau mă lăsam de chestiile academice și mă făceam coafeză sau bucătăreală. Le-am păstrat pe ultimele două ca pasiuni, și în ziua de azi mă vopsesc singură și îmi place să gătesc pentru apropiați sau chiar și pentru grupuri mari. Iar dacă vine sfârșitul lumii, mă fac asistentă medicală - simt că așa aș ajuta cel mai mult. Pot să fac injecții, opresc sângerări sau să pun umeri la loc.

În 2006 am descoperit însă că există în realitate un job care este la intersecția dintre people-skills și gândirea logico-matematică, l-am obținut și m-am mutat la Frankfurt. A fost o bucurie să pot lucra într-o multinațională în centrul orașului, într-o clădire cu geamuri de sticlă din podea până în tavan și mai ales cu o echipă globală care avea în grijă dezvoltarea oamenilor și cultura organizațională din 24 de țări. Aveam emoții amestecate și eram hotărâtă să absorb cât mai mult din ce mi se oferea. Eventual, tot, ca un burete și să „go the extramile” unde se putea.

Aveam să descopăr un univers nou, cel al consultanței interne, un tărâm unde îți scriai singur fișa postului astfel încât să rezolvi problemele organizației pentru că managera mea era o tipă foarte avangardistă și orientată pe progres și rezultate. Fascinant!

Proiectul principal pe care am lucrat consta în a găsi, clasifica și oferi opțiuni de dezvoltare managerilor mid și top din 24 de țări care își doreau să evolueze și dacă îi bătea vreun gând să plece…să îi captivăm să mai stea.

Într-un fel, rolul meu era de ”career coach” doar că denumirea era nouă în Europa și eu auzisem până atunci doar de rolul de consilier școlar. O doamnă ce venea uneori la noi la liceu și la care când am prins curaj să intrăm în cabinet, eu cu alte colege, după ce ne-a întrebat “3 lulele, 3 surcele” a decis că e ok să dăm toate la Poli. “Sunteți bine așa!”. Trecuseră 6 ani de atunci și comparând cu ce programe de precizie făceau germanii, meseria ei părea de cititoare în cafea.

În SUA termenul "coach de carieră" există în practică de peste un secol, dar profesionalizarea acestui domeniu a început în 1990, odată cu înființarea primei asociații profesionale pentru coachi de carieră și redactori de CV-uri. De atunci, coachingul de carieră a devenit o industrie de miliarde de dolari, reflectând relevanța sa tot mai mare în piața de muncă dinamică de astăzi.

Azi sunt career coach cu acte în regulă și fac asta deja de câțiva ani, cu succes. Între timp am făcut și consiliere vocațională pentru câteva mii de liceeni și am descoperit că de fapt mamele au în România cel mai mare impact asupra alegerilor profesionale ale tinerilor.

Așa că mă țin de promisiune: ajut mamele să își planifice strategic, ca pe o tablă de șah, “mutările” profesionale, ca să poată fi model pentru copiii lor. Ca, la adolescență, copiii lor să aleagă mai bine, să le fie mai clar, mai curând, să aibă curaj să dea la actorie dacă asta vor.

Acum poate te întrebi ce înseamnă mutări strategice în viața profesională și ce face un career coach. Îți zic ce fac eu.

În 1990 când a fost oficial definit “career coach” în SUA, aplica teste psihometrice și rescria CV-uri. Destul de rar, la nevoie, făcea recomandări de reconversie profesională.

Cum vremurile s-au schimbat și un om are până la 12 joburi într-o viață profesională ce s-a tot prelungit, iar complexitatea lumii în care trăim, a crescut și ea, și rolul unui career coach a devenit cuprinzător, în funcție de direcția și dorința de supra-specializare a coach-ului.

În România, în licee, există un consilier școlar / vocațional la 800 de elevi. Insuficient și slab adaptat la posibilele viitoruri profesionale.

Asta într-o perioadă în care toți te încurajează să schimbi jobul ca să îți urmezi pasiunea, eventual construind un business pentru că “visul american” e mult mai fascinant decât calea reală și grea.

Calea reală și grea e să alegi să petreci timp cu tine alături de un coach și să descoperi care e setul de mutări strategice potrivite pentru TINE pe termen lung. Apoi alegi să investești timp să lucrăm împreună la brandul tău profesional - să te scoatem în lume. Ca la momentul potrivit, să te diferențiezi, și să fii cel mai potrivit candidat pentru rolul care se potrivește cu experiența ta și e și pe sufletul tău. Iar pe termen lung, să fii un model pentru copilul tău.

Câteva motive pentru care merită să alegi un program de career coaching individual:

• Oamenii vor putea vedea și înțelege cine ești profesional și ce le iese lor, dacă te-ar contracta pe tine.
• Brandul tău profesional va oferi suficient de multă informație ca recruiterii să își dea seama rapid dacă ești candidatul potrivit și să te invite la interviu.
• Cresc șansele ca încrederea în sine și conștientizarea propriei valori în piață și la jobul actual, să îi facă și pe superiorii tăi să te aprecieze corect, iar pe tine, să îți renegociezi salariul dacă e cazul, cât și engagement-ul în firma în care lucrezi.
• Vei crește REPUTAȚIA brandului tău în ochii potențialilor angajatori odată ce aceștia se vor identifica cu valorile brandului tău profesional.
• Mai mulți oameni care înțeleg cine ești, ce e important pentru tine și ce poți oferi, înseamnă mai multe șanse ca generațiile viitoare să aibă parte de o piață a muncii mai bună.

Acum, indiferent dacă în prezent ai un job sau ești în căutarea unuia, vreau să știi că sunt la un clic distanță în cazul în care decizi să faci lucrurile altfel în ceea ce privește viața ta profesională…

și vrei să lucrezi cu un career coach care ar fi dat la actorie în liceu că de acolo și-a luat încrederea în sine, dar a făcut IT și HR și azi combină logica și pragmatismul cu people-skills și intuiția antrenată în ani de interviuri și traininguri cu mii de oameni.

Trebuie doar să lași un mesaj sau un comentariu la această postare. S-ar putea ca acest simplu pas să te ajute să ai o viață profesională gândită strategic, aliniată la ce pare să fie misiunea ta. Lasă deriva altcuiva!

Criza de la 30-40 de ani e un rahat ambalat frumos fix pe preșul de la intrarea ta. Esti gata sa calci și tu în el?

Cu precizia unui ceas elvetian, când povestim în prima întâlnire de coaching despre problemele cu care se confruntă, indiferent de tipul problemei, 7 din 10 femei își și îmi spun că (probabil) sunt în criza de la mijlocul vieții.

Hai să îți spun acum de ce consider că această criză e doar un concept obosit și mirositor și ce poți să faci cu el ca să ai o viață mai ușoară!

Subtipuri de viziuni asupra crizei de la 30-40 de ani:

➡️ “cred ca sunt în criza vârstei de mijloc pentru că simt că nimic nu mă mai mulțumește, deși caut continuu proiecte noi”

➡️ “am 33 și de cand am făcut 30, sunt în depresie pentru ca pare ca am pierdut jumătate din viață și nu am făcut nimic”

➡️ “fac 46 curând, băiatul meu e mare acum, aș vrea să fac ceva mai creativ, dar cred că e prea târziu pentru a mai începe ceva acum pentru că sunt cam generalistă, nu mă pricep la nimic”

Acum hai să analizăm niște dovezi:

🌿Conceptul de criza de mijlocul vieții apare și la Freud și alții care au vrut să fie ca el, dar a fost mediatizar mai ales în cele 5 milioane de exemplare vandute ale cartii “Passages” de Gail Sheehy care e o poveste frumos scrisă fără nicio bază științifică

🌿Ca homo sapiens, întotdeauna am încercat să dăm sens vieții, asa ca “preistoric” ne organizam viata dupa anotimpuri, apoi liniar în perioada industrializării, crescător-descrescător în funcție de puterea de muncă etc. Adica ne-am spus povesti despre ce, cand si cum putrm sau avem voie sa facem, fara o baza științifică

🌿Zice x sau y despre depresie, hop și eu cred ca am, zice ca e greu la munca, încep sa analizez și cred ca o am și pe asta, ne pricepem tare la auto-diagnosticare. Asta, fără glumă, pentru ca statistic suntem în top la % de cetățeni care practica auto-medicatia din frica de doctori.

🙈Ma frustreaza ca investesti energie sa crezi în tampenii pe care ti le spui ca sa gasesti explicatii la niste situatii, dar obosesti rapid cand iti spun ce e de incercat și făcut ca să rezolvi situația ta.

🙈Mă doare când văd că îți pui limite despre care ai auzit la știri sau ai citit in cărți depășite sau, mai rău, sunt pur și simplu niște bias-uri cognitive agățate pe fugă din diverse gări sau cafele cu x și y care nu au nicio specializare. Adică te auto-diagnostichezi ca să te potrivești cumva unui grup de oameni, unei definiții, să simți că aparții.

🙈Ma obosea, dar acum doar ma amuz în sinea mea când aud cum folosești criza de la mijlocul vieții ca o scuza și diagnostic pentru orice.

Ieri era să vărs cafeaua pe mine la afirmația “nu știu exact când e criza de la mijlocul vieții, dar presupun ca e cam pe acum, că asta se întâmplă între 20 și 30 de ani, eu avand 24, cred ca ma incadrez.” Stai așa să se ducă spaima de cafea fierbinte pe pantaloni. La 24?! Pe bune? Studiul inițial făcut prin 1965 era pe bărbați între 45 și 60 de ani (gluma de studiu). De unde 24?

Bun…respir adânc și hai să îți explic:

🌿 Crizele sunt de multe feluri și apar la ORICE vârstă, de oricâte ori. Exemple gasesti zeci în cartea “Life is in the transitions”

🌿 Dacă e un “tsunami” de criză, va veni la pachet cu schimbări majore, altfel “defilam cu ce avem” pana la următorul cutremur minor după cutremur minor, la mai multe cutremure minore se aduna de o schimbare majora, poate.

🌿 Schimbarea se produce atunci când înțelegi și accepți că indiferent de unde a venit rahatul de pe preș, indiferent cine ți l-a lăsat acolo, tu decizi să-l ridici de acolo și să faci curat!

🌿 Dacă în 30 de ani de viata ai alocat fix 3h pentru auto-cunoastere și auto-reflectie, normal ca îți lipsește antrenamentul, deci e firesc sa fie GREU și să dureze mai mult sa identifici criza de sub eticheta asta generala de “vârstă mijlocie”, să vezi exact ce problema e și ce soluții exista

🌿 Uneori viața nu încearcă să-ți transmită nimic, traumele sunt în concediu și nu au treabă cu tine chiar atunci, asa ca lasă cititul în cafea și treci și apuca-te de treaba pentru ca dacă vrei sa se schimbe ceva, trebuie să schimbi tu ceva

Eu am răbdare sa repet de oricâte ori va fi nevoie:

1️⃣ Uita-te înăuntru și la viata ta și accepta ca e nevoie de timp pentru asta, ca pentru orice proiect pe care îl iei în serios. De ce o faci mai des, de aia devine mai ușoare sa iei decizii, să ai încredere în tine, să spui cu curaj cine esti și de ce ești capabila

2️⃣ Identifică ce crize te-au găsit și când, si daca exista un tipar. Pentru unele poate exista, altele pur și simplu s-au întâmplat la 7 sau 16 sau 25 zău 38…numerologia NU este o știința!

3️⃣ Cu sau fără tipar, treci la actiune: Conceptele, etichetele și simbolurile sunt parte din homo sapiens. Făcând ordine, punând pe categorii, este modul in care noi dam sens unor lucruri.

Criza de “mid-life” e BS. Un rahat impachetat frumos pentru toti cei care au incercat sa gaseasca sens în viata lor si intamplator au fost în stare sa scrie bine, asa ca s-a popularizat scrierea lor și te-ai găsit tu să o citești. Servește o porție de Huberman dacă simți sa servești ceva cu sens!

👀Cand tu pui anumite etichete pe viata ta, îți pui limite singura și în loc să te uiți cu optimism, încredere ca poți, sa te bucuri de viata, sa apreciezi ce ai, ștergi unicitatea și irepetabilitatea vieții tale si trăiești în trecutul descris de “niște unii”.

👀Poți sa dai ce sens vrei tu vieții tale, poți să îți etichetezi problemele oricum dorești. Ieși din conceptele altora când le lipsește baza științifică. Cercetează apoi crede!

👀Tu ești limita etichetelor tale! Scrie-le cu grija. Și curata presul de la intrare, e dovedit stiintific ca oprește mult jeg sa intre în casa ta, când e curat.

☕️ Dacă ai nevoie să știi cum să cauti un job, hai la atelierul online gratuit de pe 20 septembrie, de la 13.00 la 14.00, unde îți voi spune 5 strategii de job search și multe alte lucruri neetichetate încă, pentru #OrdineInCariera - da-mi un semn în comentarii și revin eu cu info de acces către tine.