🧵Fie că se apropie sfârșitul de 'sezon de angajări', fie că vine din Vest, cantitativ joburile disponibile scad. Am cliente din UK care sunt în căutări de luni bune și piața este 'semi înghețată' sau 'very slow' după spusele agențiilor de recrutare de acolo. Unele au găsit, altele cel mai probabil nu vor găsi anul acesta. Sunt poate și joburi de nișă, însă asta poate fi un semn clar de criza ce se va resimți și la noi după 1 ianuarie poate. 

🪡 România duce lipsa de oameni serioși. Angajatorii cu care am tot stat de vorba sunt obosiți de perioade de probă eșuate pentru că citez "oamenii sunt nehotărâți", "nu știu ce vor". Aici aș zice că sunt minusuri de ambele parți: uneori oameni devin nehotărâți pentru că fișa postului nu e ca în job ad, ci conține 2 roluri în unul și în perioada de proba își dau seama că e mai mult decât au vrut. În același timp flexibilitatea candidaților este în scădere. Mediul de business se transformă și are nevoie ca x să mai învețe și aia, și aia și aia. Pe fondul unei oboseli cronice, candidatul său proaspăt angajat refuză să învețe lucruri noi, încă un software, încă o procedura etc. De fapt, nu este despre software sau procedură, ci mai degrabă realitatea este că e greu să poți să te concentrezi să înveți ceva nou și challenging când ești obosit și ai alte griji pe care ruminezi nopți la rând.

🧵 Un studiu recent a relevat că starea de bine, a lucra cu colegi ok, un mediu netoxic (nu neapărat cu beneficii, ci cu mult bun simț) sunt la fel de importante ca banii. E greu cu banii oricum, probabil că majoritatea adulților din piața muncii, înaintând în vârstă, își dau acum seama că e greu și cu probleme de sănătate, așa că încearcă timid să ceară echilibru.

🪡 Antreprenoriatul, deși sugrumat poate de noile schimbări legislative, e în creștere. Mici idei de realizat solo, pe cont propriu, în care citez 'sa nu mai am nevoie sa mă bazez pe nimeni' și care să permită, cel puțin femeilor, să petreacă mai mult timp de calitate cu copiii pe care reușim să îi 'creăm' din ce în ce mai greu. 

🧵Dorința de a demonstra rămâne puternică. Validarea externă e regină din păcate și asta ne face să jucăm prost anumite cărți, să facem mutări greșite. Cunosc candidați care au mers spre joburi unde părea că sunt apreciate competențele lor, că aduc valoare, deci au decis prioritar în funcție de acest criteriu. Au greșit. După 6 luni m-au sunat să căutăm împreună altceva. Cunosc și angajatori care au angajat pe x pentru că a venit prin recomandare de la y și ce sa vezi...x nu muncește la fel de mult ca y etc. Au luat o decizie prin comparație și au decis greșit. Cu toate astea mai mult de jumătate din joburile disponibile nu ajung într-un anunț, ci se merge pe recomandări.

Asta înseamnă că modul în care construim niște relații profesionale sănătoase și mature, contează foarte mult. Peste 50% din șansa de a găsi jobul potrivit.

🌋Am vești proaste - nu există echilibru muncă-viață. Pentru că viața este muncă și munca este viață. Ce poți face este să le armonizezi. 

❤️Unii zic că e mai potrivit să aliniezi munca la cine ești și nu să te 'modelezi' to fit a job. Alții zic că trebuie să tragi tare să ajungi la "fire level" până la 35 de ani și apoi doar să 'fii' și să închei cu munca de tot. Am făcut un test-drive cu toate aceste filme. Un test-drive de câțiva ani cu fiecare. Nu de 15 minute bucata. 

🔪Concluzia mea este că echilibrul e cel mai bun. Atât timp cât nu confundăm "stuck nessul" cu o stare de echilibru. Echilibrul pe o muchie de cuțit nu e ușor. Deci e important să conștientizezi când ți-a amorțit ceva și să cauți cauza amorțelii și să iei atitudine. 

👀M-a întrebat cineva însă ce legătură are programul asta despre viața personală, cu ce fac eu: strategii de cariera pentru joburi mănușă sau soloprenoriat?

➡️Pai este simplu. Trăiești ceva din lista de mai jos?

• dacă faci 5000 de pași în timpul unei ședințe de munca pe Zoom cu microfonul și camera pe 'off' că sa "te concentrezi mai bine"
• dacă te doare stomacul de când ți-au schimbat targetul de vânzări
• dacă te lovește o durere de cap când știi că urmează o discuție cu șeful
• dacă ai descoperit că trebuie să renunți la tiroidă după o porție bună de stres pe care nici măcar nu ai conștientizat-o că te-a învăluit 
• dacă nu poți să dormi noaptea pentru că te gândești să-ți dai demisia în fiecare zi, însă mai stai un pic să mai plătești o rată

📍Well...oricare din registrul ăsta, îți fac rău fizic. Nu ai cum să slăbești, să dormi bine, să faci mai multă mișcare, să petreci timp cu cei dragi cu prezenta 100%, să citești o carte concentrat...să te bucuri de mici momente memorabile de zi cu zi. 

⚠️Orice vis neîmplinit anul ăsta, pe care speri să îl pui ca obiectiv pentru 2024 pentru că nu a încăput pe muchia de cuțit. Prioritate maximă zici tu acum în mintea ta. Nu se va împlini. Dacă profesional nu ești bine. SI INVERS!

🙈Nu ai cum să fii productivă la muncă, să ai rezultate bune, să intri în cursă pentru o promovare...dacă te macină că ești singură, sau că ești într-o relație toxică, sau când corpul spune 'nu' și te tine 'ocupată' pentru că nu te poți concentra să îți faci upskill, să te pregătești pentru un examen, o certificare, să finalizezi pitch-ul ăla pentru șefa ca să avansezi. 

"Cum cer o mărire? Mă descurc greu cu acest salariu."

Cea mai întâlnită întrebare de la oamenii buni cu care lucrez și care NU vor să schimbe jobul. 

Le place ce fac, le plac colegii. Vor să mai stea pentru că mai au lucruri de învățat și contribuție de adus. Cu toate astea nu sunt "văzuți". Nu sunt apreciați la justa valoare. Și uneori o parte dintre ei chiar știu că au colegi de echipa care fac același lucru, pe un salariu mai mare.

Hai sa clarificam în primul rand ce abordare poți avea în funcție de șef:

💶 Pentru șef contează doar banii - discuția va fi despre câți bani are de pierdut dacă trebuie să îți caute înlocuitor. E o poziționare riscantă și o poți folosi doar dacă îți permiți să pleci pe bune. 

⚙️ Pentru șef contează oamenii atât timp cât îi sunt de folos (uneori lui personal) - discuția va fi despre fișa postului, o poți trimite scrisă CEA REALA nu cea de acum n ani când te-ai angajat (mai ales că în pandemie multe JD-uri s-au schimbat) și cum plata ar trebui să fie corelată cu responsabilitățile actuale și reale.

👤 Pentru șef contează doar afacerea, respiră business și nu alocă spațiu mental pentru realitățile altora - succesul e cel mai important pentru el și deși adeseori pare că înțelege nevoile oamenilor care lucrează pentru el și știe cine sunt, se miră sa afle ca ai un copil (deși îl ai de ceva timp și chiar ți-a oferit o cană cu dulciuri cadou pentru el de Crăciun). Deci aici orice argument emoțional e inutil, detaliile personale sunt ineficiente. Contează ce impact organizațional ar avea înlocuirea ta.

Dacă simți ca nu poți avea o discuție cu șeful din varii motive, atunci ar fi mai potrivit un email. Eu recomand un email. Excepția pentru email e cazul în care ai o relație de lucru foarte bună cu șeful/șefa. Deși, chiar și atunci e mai util să trimiți ceva în scris înainte de a purta discuția. Să ii dai timp să "se așeze" subiectul, care uneori poate fi neașteptat. 

Uite câteva argumente pe care poți construi un email și apoi o discuție despre o mărire salarială:

⚙️ Raționale, utile într-o mică măsură și până la un punct, în funcție de companie ar fi: inflația, faptul că au trecut x ani de la ultima actualizare la nivelul colegilor, sau de la ultima mărire primită de tine, un screenshot cu media pieței versus salariul tău.

🌧 Bazate pe emoții: faptul că acum familia ta e mai mare deci costurile sunt mai mari (ai șanse să îi pese dacă are și el/ea familie), alte detalii personale care ar putea obține niște beneficii sau bonusuri. Eu personal nu recomand aceste argumente pentru că pot fi interpretate ca "victimizare" sau mai exact ca "te duci și te plângi". DAAAR am avut situații în care în sesiuni de coaching repetate, clienta îmi spunea cum doar asta pare ca funcționează. Că a funcționat foarte bine pentru colegii și colegele de echipa și că e posibil să funcționeze doar asta. E un joc greu de făcut pentru că ai argumente valide ÎN SUFLETUL TAU: ți-a crescut familia deci și costurile (doar ca nu e responsabilitatea angajatorului sa aibă grija de copilul tău ca nu ești în Japonia); ești foarte obosit de la n ore suplimentare și ori îți iei banii pe ele ori la 17.00 ieși pe ușa de acum încolo (oboseala ta ți-o gestionezi tu nu șeful tău) și tot așa. Deci în funcție de cât de matur emoțional ești tu și cât de matură emoțional e șefa...aceasta abordare e delicată.

⚙️🌧 Un mix de argumente raționale și emoționale este ce recomand eu. 

📍Cu mare rigurozitate pe cele raționale: cifre, dovezi, marje, KPI etc. Inflație, media salarială a pieței în industrie și oraș, negocierea bonurilor sau beneficiilor de alt tip dacă banii ies din discuție în 2023.

📍 Cu mare detașare și fără victimizare pe cele emoționale: realitatea ta e a ta și nimeni nu e dator să "ducă" sau "susțină" alegerile tale personale pentru tine. Ba un mojic poate chiar ar profita sau ar considera că îți face un bine că te-a angajat ca single dad sau single mom.

Oricarea ar fi abordarea, în final, cel mai important este ca peste 3 luni, în 2024 (un an plin de alegeri politice și care va fi "zgomotos" pe acest palier, cu ecou și în economie etc) să te duci cu energie și drag la muncă. În continuare. Dacă nu...hai să stăm de vorba, poate pot să te ajut 🙂

Știu ca nu am ce call to action să las la finalul acestei postări. Nu te pot ruga să lași un comentariu dacă vrei și tu să ceri o mărire și nu știi cum 😅. Te invit însă să lași un comentariu cu ce îți place la locul tău de munca, care sunt acele motive pentru care îți dorești să continui unde ești?

"E în regula să plângi." Eu am aflat târziu. Spre 30 de ani. Înainte de asta era o mândrie și încăpățânare să nu plâng. În familia noastră se plângea prea rar. Eram "tari". Nu aveam motive de plâns. 

Am plâns o data la finalul unei tabere cu adolescenți, cât nu plansesem toată viața mea de până atunci. Am plâns de stres, de oboseală, de mulțumire că a ieșit bine, de cât de copleșită am fost că tinerii participanți erau neașteptat de încântați de acea tabăra. Am plâns așa mult că mi-a pocnit o vena în nas și am umplut o eșarfă de sânge. La propriu. Am dat-o jos de la gat și am folosit-o pe post de prosop că nu am văzut altă soluție. 

Am decis atunci că o să plâng mai des. Că unele supape nu își fac treaba bine și asta e o supapă importantă uitată, nefolosită. 

Mama se simte rău fizic când vede pe cineva drag plângând. Tata în copilărie îmi zicea cam la orice că "nu e suficient motiv de plâns". Deci stoic tot înainte fără plâns. Au ei motivele lor. Aleg să le am și eu pe ale mele. 

La teatru în liceu am învățat să plâng. Ne trebuia într-o piesa. Mi-a fost foarte greu. Mi-a reușit că era despre "Achievement". Pentru că nu era natural, apoi am uitat cum se face. Prea mulți ani am uitat. Acum îmi dau voie să plâng când simt. Recomand. 

Asta e un text pe care l-am scris prin 2018. Când nu știam prea multe despre supape și reglare emoțională. Apoi am descoperit "The Science of Stuck" - cartea lui Britt Frank după care m-am îndrăgostit de ideea de "snackuri pentru părți din tine", "umbre și tantrum-uri", "igienă mentală" și "supape emoționale". Așa ca am creat programul online "Life Unstuck" ca să ajut și alți oameni să se deblocheze, să își creeze stocuri de snack-uri, mecanisme de reîncărcare a bateriilor cu blândețe fata de sine. 

PS: suntem cu toții un șantier în lucru. Alegi sa construiești? Să dărâmi? Să stai pe scaun? Să te ignori? Sau dai "unstuck"?

Azi a fost o zi dintr-un film prost. Am avut 4 programări pentru coaching și niciuna nu a "fost sa fie" 🙂. Se întâmplă așa pentru că viața e prioritară și cariera este secundară.

Indiferent de cât de mult îți dorești un job nou, o promovare, o rescriere de CV care să oglindească cine ești acum, sau pur și simplu o sesiune de claritate sau coaching pe obiceiuri noi, "Life happens"!

Viața e prima și pentru clienți și pentru mine. Azi nu a fost să fie. Asta nu înseamnă că nu am profitat la maxim de ziua de azi. Nicidecum. Când știi care sunt valorile tale și ce e important pentru tine, nimic nu are potențialul să devină "o dramă". 

🧘‍♀️Valorile personale sunt adânc înrădăcinate în cine suntem noi fie că te cunoști sau nu, le ai și ele sunt TU!

🧘‍♀️Valorile personale, conștient sau nu, ne influențează deciziile. Poți să alegi să le asculți și să decizi conștient să: petreci timp cu tine, să faci "un dolce niente", nu răspunzi la telefon unei persoane toxice.

🧘‍♀️Valorile personale care nu sunt hrănite, strigă în disperare și își iau timpul din programul tău "cu forța".

🧘‍♀️Valorile personale pe care le ignori sau nici nu știi cât de mult înseamnă pentru tine în adâncul sufletului tău, te blochează să mai faci ceva în alte direcții. Te țin pe canapea pentru că sunt în "sub-atenție" și până când nu le acorzi măcar 5 minute, nu te vor lăsa să ieși din blocaj.

🧘‍♀️Valorile personale pe care le îngrijești excesiv, le hrănești prea mult, le strigi în "ochii celorlalți", intră în "supra atenție" și o sa te ducă în burn-out, fie ca îți dai seama sau nu.

🌋Și sa vezi ce "petrecere" este când în lista ta de valori prioritare ai valori opuse: independența și apartenența sau performanța și grija pentru ceilalți. O petrecere în toată regula. 

🥳Cum ar fi sa organizezi tu o petrecere și să-ți aduci la cina toate valorile personale prioritare, să înțelegi ce relații sunt între ele și cum te împing să iei decizii de viață? Ar fi fain îți zic eu. Pentru că după ce ai lua cina cu ele, vei putea vedea mai departe. Dincolo de deciziile de viață. Vei putea lua decizii de cariera mult mai ușor și aliniat la cine ești. 

"Sunt blocată în lumea lui AȘTEAPTĂ" îmi zicea acum ceva zile o clienta. Apoi încă una și încă una. Sunt femei inteligente, "doeri", în zona crepusculară. În niște echipe blocate cu șefi elicopter de pompieri care vin cu apă doar când iese fum. 

"În fiecare dimineață mă trezesc dornică să fac ceva, dar pe măsură ce ziua avansează și colegii încep să tragă de timp, mă întreb 'ce caut eu aici?' Și mi-aș cam lua lumea în cap. Stagnez deja de 3 ani. Șefa mi-a zis că la ritmul ăsta de lucru aș putea să mă duc să fac un copil. Cu cine?!"

Dacă se poate amâna o decizie, o amână. Dacă se poate tărăgăna rezolvarea unei situații, lasă pe mâine. Unii sunt obosiți, alții dezinteresați, alții așteaptă. Așteaptă să vadă când începe criza să se simtă? Să treacă încă 4 luni să-și ia bonusul de performanță să decidă apoi ce fac? Să mai vină un coleg nou că nu fac față? Toate cele de mai sus. 

Poate e o amorțeală de la concedii, de la temperaturile ridicate care ne încing creierul, cert e că tot mai multe cliente îmi semnalează această stare de amorțeală. 

Partea cea mai nasoală nu e asta. E ce vine de obicei după. Furtună, incendii, sfârșituri. Când în sfârșit cineva de mai sus trage un semnal de alarmă că nu se mai poate, "încep să se agite toți și intră în panică. Se blochează de stress, frică. Intră în overtime, weekend time, night time...all the time. Sting focul și apoi încet se așează lucrurile în STAND-BY DIN NOU."

După 5 proiecte așa, 3 ani în firmă...simți că ai îmbătrânit 10. Dar după 15 ani, cum o fi? 

E ca o traumă (ca tot e la moda cuvântul) pe care o revizitezi constant și te retraumatizezi again and again. Până când? Până când faci ceva sau pleci. Ia atitudine sau dă-ți demisia! 

Hai să vorbim dacă ești "doer" blocată în lumea lui "așteaptă". Vedem ce e de făcut, ca să simți din nou ca trăiești. Să ai chef de viață nu doar dimineața, dar și după 7 call-uri și 145 de emailuri, 10 ore mai târziu. Vedem ce e de făcut. 

Lasă-mi un comentariu sau mesaj dacă rezonezi cu povestea lor. Poate pot să te ajut și pe tine, pe măsura ta pentru că "mărimea unică" nu e potrivită pentru toate și "așteaptă" e ca o cretă proastă scrâșnind pe tablă. Poate nu pot să te ajut. Nu te costă nimic să încerci să afli.

Azi la "Vis și făcut!" am lucrat cu sabotorii lui Chamine Shirzad - testul lui de PQ. Din toată discuția, mi s-a părut foarte făină o idee care a reapărut în lectura mea de seara - cateva pagini din "The Myth of Normal". Care erau șansele? Serendipity much? :))

Ideea suna așa: dacă toată viata te-ai ținut de mână cu unul dintre sabotorii lui Chamine și acum te-ai decis ca ai vrea sa "nu mai fiți prieteni", ba chiar sa elimini complet acele comportamente care te sabotează și îți pun piedică în mersul tău hotărât spre succes, mai bine nu :))

Si ia uite peste ce dau eu 5 ore mai târziu, în cartea lui Gabor Mate:  “When you have a lifetime of emotions that you have been running from,” writes Helen Knott, “it seems like once they catch up they will gang-beat you and leave you crippled in an alleyway.”[4] That need not happen. The compassion of truth recognizes that pain is not the enemy. In fact, pain is inherently compassionate, as it tries to alert us to what is amiss. Healing, in a sense, is about unlearning the notion that we need to protect ourselves from our own pain.

Eu mi-o traduc așa: ți-ai estimat valoarea toată viața din ce validare primeai de la cei din jur în funcție de cât de people pleaser ai fost? Acum ai vrea să te dezici de acest people pleaser care e parte din tine? Pai poți...dar va fi cu durere. Și tre să stai cu durerea și să ramai prieten cu people pleaserul dacă vrei sa te și vindeci. Altfel, de suprafață da...poți să ii tot dai una peste ceafa când apare doar că la un moment dat o să se ia de mana cu ceilalți sabotori și o să te încolțească într-o zi când ești obosită, nemâncată și nervoasă și o să te facă toți knock-out "pe aleea dosnica" descrisă de Helen. 

Deci cu răbdare! People pleaserul te-a ajutat probabil să treci prin momente grele. Acum ca nu îți mai e de folos, nu te anestezia ca să îl îndepărtezi chirurgical și rece. Stai cu durerea. Pe viu. Rămâneți prieteni.

Scoate-l la o cafea. Explică-i ca ești safe și nu mai e nevoie să fie așa de vocal să îți sufle în ceafă mereu. Tot ce a vrut pentru tine people pleaserul a fost să te ajute să câștigi acceptarea sau validarea celor din jur. E ok. Nu mai ai nevoie de asta acum. Îți știi valoarea fără acceptare și validare externă. Ești bine. Sunteți bine. 

Tu cu ce sabotor ai de făcut pace?

"Voiam sa îți zic ca mi-am schimbat paradigma cât m-am relaxat în vacanță. Am zis să mă poziționez eu altfel față de angajatori, gen ei au nevoie de mine la fel de mult cât am eu nevoie și să vad ce mi se oferă. Și iată că azi am 2 interviuri, unul s-a lăsat cu: "săptămâna viitoare îmi prezintă oferta", este întâlnirea nr 4, unul este al doilea cu directorul operațional...Și tocmai ce mi-au scris cei de la x mai devreme".

Când ne-am cunoscut era dezamăgită că după ce a revenit din CIC a primit un job compus din...hai să zicem plastic "ce a rămas și nu voia cam nimeni". Pentru că nu puteau să stea lucrurile pe loc cât a fost ea plecată. Fair enough. Dar acum că a revenit cât de fair e să pornești la treabă pe un job ca un puzzle vechi cu piese lipsă, peticit, doar pentru că ai lipsit. Aaa și nu ai fost la huzur, ai crescut un bebic!

Am insistat să-mi spună la ce visează sa facă. Ce abilități se vede folosind cu drag din setul pe care îl are. După ce am priceput câte știe sa facă și câte a făcut în trecut, am inventariat competențele ei preferate și ce sa vezi? Setul ales e un combo foarte mișto ce poate fi monetizat fără echivoc mult mai sus în alte industrii! 

Am repetat de mai multe ori că nu contează competiția și "câți aplică pe un loc" atâta timp cât pe lângă experiență, ea e și pasionată de aceste activități și mai ales SE POZIȚIONEAZĂ corect, fără "sa se facă mică". 

După 2 discuții și working sessions în care parcă îi era teamă să se zugrăvească în culorile ei, am pus "hard stop" la sesiunile de strategie de cariera pentru că primit cadou o călătorie, un mini-concediu.

I-am zis să încerce să se bucure de concediu că job-urile nu vor dispărea, reluăm de unde am rămas, doar că ar fi grozav dacă între timp își actualizează profilul de LinkedIn după cum povestisem împreună. 

Nu mai rețin dacă a reușit, dar logica din spate e ca atunci când verbalizezi niște lucruri despre tine se adâncesc acele opinii si poteci neuronale. Când încerci să scrii varianta pozitiva și încrezătoare a poveștii tale, creezi opinii noi și drumuri neuronale asfaltate. Adică șansele să se producă o schimbare de mindset cand îți scrii povestea, nu o spui, cresc. Mai ales că o scrii într-un spațiu public (LinkedIn). 

Asta pentru că atunci când îți scrii CV-ul sau profilul de LinkedIn așa cum recomand eu, ajungi sa te dedublezi un pic și să te vezi cum te vad eu.

By default eu caut calitățile la oameni și te văd cât de făină ești. Defecte avem toți și nu mă interesează. Nu merită energie. Eu cred în punctele forte. Ele sunt superputerile tale și acolo zace potențialul subutilizat.

Ca aplicările tale la joburi să "genereze" interviuri, trebuie să te vezi cât de făină ești. Sa îți pui în evidență super puterile. Sa înțelegi ca e nevoie de ele în lumea asta.  

Care e MINDSET-ul tău legat de tine? Ce poveste îți spui când te uiți în oglinda? Ai nevoie niște ochelari magici sa îți descoperi superputerile? Scrie-mi și facem o sesiune de identificare a lor. Apoi îți pot explica și cum sa le evidențiezi mai bine la munca, acasă, sau într-o nouă călătorie profesională.

"Eu aș vrea să rămân unde lucrez acum, dar nu știu cât mai rezist. Mă ajuți să decid cât să mai stau?". O întrebare dificilă și parcă grea cât o menghina, pe mess de la o femeie cu o poză de profil cu pisică. 

Mă gândesc cum să-i explic tot ce îmi trece prin minte  fără sa scriu romane: "Depinde. Hai să ne auzim. Nu te costă nimic. Povestim și vezi dacă funcționează pentru tine metodele mele."

A urmat o conversație în care mi-a explicat că ar rămâne pentru colegi. Că îi sunt tare dragi. Lucrează fain împreună și a mai lucrat înainte în alte firme mișto cu colegi nașpa. Aici se susțin ceea ce e rarisim. 

Părea raiul pe pământ și zic: "Ok, ziceai că nu știi cât mai reziști. Zi-mi ce merge prost". Mi-a povestit cum nu există limite, cum colegii stau până la orice oră e nevoie. Nu se pune problema de ore suplimentare plătite. Pur și simplu șeful zice "să ne bucurăm că avem de muncă". 

Aparent și șeful era fain din ce îmi povestea ea și atunci am insistat: "E cineva care e bine cu sine dintre colegi?". Și surpriză..."da, e un tip care la 18.00 închide laptopul no matter what și pleacă. Se duce la sală, ne trimite poze de pe la maratoane pe whatsapp-ul echipei. Noi toți îl susținem. Și eu. Dar sportul nu e pentru mine."  Mă gândesc, ok deci se poate și întreb: "Se supăra cineva că el pleacă?". Nope. 

Am concluzionat noi apoi că "nu știu cât mai rezist" e un coș cu multe ouă colorate, foaaaarte personale:

🍳 limite - le comunici proactiv sau nu ți le știe nimeni;

🥚ce te pasionează sau relaxează - dacă nu ai ceva "înspre care să pleci cu bucurie de la munca...de ce sa pleci cand colegii sunt faini?";

🍳 chiar dacă faci ce îți place, tot consumi din baterie, și dacă nu te pui la încărcat conștient o să te tot descarci;

🥚nu este despre rezistat că nu alergi "700 m viteza" ci 4000 de săptămâni. O viața e un maraton. Catinel! 

🍳 decupează timp să te redescoperi, să afli ce îți place. Avem gene latente, înzestrari nebănuite, care se activează doar când ieși din zona de confort și trebuie să faci față unei situații noi:

🥚"am 27 de ani, dacă nici acum nu fac față, atunci când mă voi decide să fac un copil, ce pisici fac?". 

Self Leadership nu e despre vârstă. Energia pe + sau - nu e despre vârstă. E despre a te cunoaște bine pe tine și apoi a cere ce ți se cuvine. Despre a îți desena un tipar de viață așa cum o visezi. Apoi o croiești frumos și O PORȚI cu mândrie. Așa cum o vrei. 

🪤Blocajul de resurse sau perspectivă

E atunci când nu vezi nicio ieșire dintr-o situație dacă nu vii cu resurse suplimentare: bani, locație, timp, oameni care să te ajute. Și pentru ca nu ai acest gen de resurse, renunți să mai cauți soluții și te resemnezi sau te învârți în cerc. 

💙Blocajul "pe interes" sau de nevoie emoțională

E atunci când cumva faptul ca ești blocată îți hrănește niște nevoi sau dorințe, conștient sau inconștient. În cazul meu mulți ani așa a fost mâncatul emoțional - era supapa mea. Când eram stresata și obosită mancam pentru că îmi oferea plăcere. Toți avem nevoie de supape. Important e sa ni le știm și să conștientizăm ce se întâmplă cu ele. 

🪢Blocajul din valori personale "opuse"

Dacă de exemplu, pentru tine sunt la fel de importante independența și apartenența la un grup, va fi dificil sa "îți găsești locul" sau jobul potrivit pentru că una te face să-ți dorești program flexibil și autonomie, iar cealaltă întâlniri, echipă, angajament față de colegi. 

🎭Blocajul din lipsa de auto-cunoaștere

Ai fost atât de mult timp concentrată să nu greșești, să fii în rândul lumii, să nu-ti dezamăgești părinții etc., încât nu prea îți dai seama ce vrei cu adevărat tu, cea din spatele regulilor (auto)impuse. Mai mult, cine este femeia din spatele regulilor?

🔮Blocajul din lipsa de claritate

Atunci când nu știi ce vrei, orice drum e potrivit. Unii dintre noi alegem orice drum, alții nu alegem niciunul. Ambele variante sunt blocaje într-un fel sau altul. Dacă nu ai definit ce înseamnă succesul pentru tine, cum ai putea oare sa îl obții? Cel mai adesea copiezi ce vezi ca înseamnă succesul pentru ceilalți. Eventual ai un moment de trezire pe la 25-30 de ani când îți dai seama ca ești blocata în viața altcuiva și nu știi cum arată a ta.

În toate aceste forme de blocaj, nu e niciodată prea târziu. Pentru toate există soluții sau cel puțin instrumente care să te ajute sa găsești niște soluții intermediare, de testat, pentru a modifica traiectoria prezenta spre una mai potrivită pentru tine.